Sunt prins între ciocan și nicovală
nu știu cât fierul mă va fierbe-n oală,
nici apa nu mai cred că-i răcoroasă,
nisipul arde orice urmă lasă.

De ploaie, nu mai zic, când norul cere
îmi arde buza până la măsele
și degetul se-ndreaptă către ea
în vecii vecilor va fi a mea.

Îmi joacă și imaginea în față
nu știu de-s ras sau încă am mustață
dar ce contează, întâlnirea asta
m-a sărăcit de tot, mi-a dat năpasta.

Mai călăresc ș-acum a mea cămilă
pe duna de nisip ca o fosilă
și cerul parcă este mai aproape
văd lacul limpede, sunt multe ape.

Încoronat pe tronul de lumină
nu știu de ce, dar nu sunt eu de vină
M-am rătăcit aici, așa de-odată
într-un deșert uscat și fără apă.