să ridic din umeri în semn de întrebare
să holbez ochii în semn de mirare
să mă prefac că timpul mi-ar putea mutila cu multă blândețe
fața ridurile ochii și părul cleios până la adulmecare
mătreața gândurilor ca mătasea broaștei plutind pe ape
să mă mint frumos că sunt mai tânăr
cu zece cincisprezece ani
și că am mult timp înainte de acum încolo
de unde până unde și până când...
și timpul parcă nu se mai dilată și rămâne așa cocoțat
cu pantalonii jerpeliți undeva
în ungherele cerului de mijloc
parcă și îngerul își freacă mâinile de bucurie
cotrobăind cu tandrețe prin toate mărunțisurile morții mele
acum când iluzia celei mai mari proporții de bunătate
nu poate fi decât momeală
în burta grasă și albă a peștelui de duminică
scrie nebunule, scrie
cu înfrigurare cu sânge cu tremur cu buzele cu falangele
cu articulațiile
scrie cu tot ce ai la îndemână
scrie și lasă moartea în grija noastră
scrie și lasă iubirea în grija noastră
în această noapte vom simți lipsa soldatului
și a garnizoanei de inimă neagră
lăsând dâre de noroi
în amintirile cu aluaturi pufoase ale copilăriei
săpând tranșee în jurul nostru
tranșee de sânge precum sângele tânăr
zvârcolindu-se într-un maelstrom
ce-ți mângâie tălpile cu disperare
scrie nebunule, scrie
nu mai pierde timpul
și-acum gata întoarceți-vă spre mine voi ăștia
ghiftuiți de-atâta melancolie