Scriu visului tău
dintr-o rază de lumină care mă călătorește.
Zbor mai repede ca orice gând frumos
către ceva care ademenește,
în liniște deplină și nu văd nimic,
deși parcă văd totul așa cum a fost.
Și vreau să știi că am lăsat spre pomenire
planetei mamă orice durere.
N-am luat cu mine pic de materie
din ce-am adunat sau mi s-a dăruit
care se-agață gravitației
și m-ar fi despărțit definitiv
de locul sfânt din infinit:
nici petele de umbră din gândurile triste
ivite de-ntuneric din focurile stinse,
nici icnete, nici lacrimi, iubiri, melancolii,
capricii, comedia sau stările distinse,
nici gloria statuii de timp mucegăită
și de securea lumii în alt chip recioplită,
nici strălucirea clipei
când mi-am învins păcatul prăjindu-mă pe plită,
nici milă sau regrete, nici chiar știința
care m-a înălțat viril sub soare...
Pe toate le-am lăsat ispitei
prin flori și munți și ape spre bine-cuvântare.
Și totuși am cu mine doar spiritul etern
care pe veci mă umple și-mi dezleagă
alt fel de existență, o altă fericire
care m-a rupt de spații, de clipa ce închegă.
Mă simt atât de liber și-s tot doar bucurie.
Prin raza de lumină plutesc în armonii...

Da-ți văd privirea tandră și teama disperării
din lumea-ți învrăjbită cu patimi și stihii
și zăbovesc pe-o creastă de univers și-aștept
ca și în noua stare cu mine iar să fii.