Spitalul de nebuni
pe lângă care am trecut,
avea vitralii.
Vitralii prin care pătrunde
un soare schimonosit ,
reliefând luminii chipuri speriate.
Chipuri ce te săgeată
cu ochi sângerii
șoptind cu buzele tremurânde
porunci, porunci, porunci…

Nu poți să-i atingi,
căci trupul le arde
în flama nebună a lumânărilor,
pe care le țin strâns în mâinile ceruite.
Ei nu sângerează, se mistuie.

Un ton grav și prelung
le bântuie timpanele
și vibrația lugubră naște lacrimi
cu care-și umezesc
obrajii uscați și livizi.


Văzându-i prin vitralii
îmi păreau a fi icoane…