Poetei Nicoleta Tase
(http://www.poezie.ro/index.php/author/10405/index.html)

Fetița care erai la 12 ani,
(pe când eu aveam 20),
cu părul scurt și ochii vioi,
fetița aceea iute ca argintul viu
juca șotron,
acum 20 ani:
desena cu cretă axa lumii
pe cimentul aleii dintre blocuri
și-și lua zborul
când pe-un picior, când pe celălalt.
Fericirea se chema să nu zbârcești,
să nu calci convenția
liniilor marcate cu creta
asemenea unor granițe incredibile
între bine și rău,
printre care-ți conduceai piatra,
din pătrățică în pătrățică,
până la victoria finală
de 10 la 9 cu cea mai bună
a ta colegă de șotron,
în vreme ce eu făceam armata
la infanterie, la Breaza,
iar în seara zilei de vineri,
22 decembrie 1989,
la Revoluție,
urma să merg
împreună cu colegii din regiment,
toți unul și unul - trăgători de elită,
urma să mergem, zic,
la Otopeni,
să ne încrustăm numele
PRO PATRIA,
în cimentul șotronului tău.
N-a fost să fie,
pentru că exact
când ieșiserăm din cazarmă
în stradă,
în camioanele pline –
cu motoarele duduind –
colonelul-comandant
a fost sunat din Capitală
de către un general, prieten:
"Cristiane, sunt Valeriu. Ce faci?"
"M-am pus în mișcare,
vin spre voi, să ajut Revoluția!"
"Ești nebun! …Și George-al meu?"
"Și el!"
"Mă, ai căpiat de-a binelea!
Îmi omori copilul și n-am să ți-o iert!
Aici e debandada-debandadelor:
toți se cred mari și-și dau aere de comandanți!
Revocă ordinul și întoarce-te-n unitate!
Imediat! Imediat, am zis! Îți ordon!"
…Așa am scăpat
de moartea care da târcoale la Otopeni,
în noaptea de pomină de vineri, 22 decembrie 1989,
când tu visai la șotronul tău
atunci neterminat,
pentru a-l transfera acum,
aici, pe site,
sub ochii tuturor,
întru pomenirea
colegilor militari de la Câmpina,
care-au plecat în locul nostru
spre a intra adânc în ciment
chiar în noaptea aceea, la Revoluție…