agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3307 .



toată asta pentru asta
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [George Vasilievici ]

2009-05-19  |     | 



*

Fericirea mă blochează. În fața ei până și cuvintele mi-o iau invers și se varsă în sucul gastric. Înțelesul lor trece în sânge. Cu restul nu mai are importanță ce se întâmplă la fel cum nu are importanță mintea despărțită de spirit. Dacă nu îi aparține valului, spuma albă nu are ce căuta pe mare. Deasupra formele de relief ale cerului mereu în schimbare. Dar fericirea mi-e legată de oameni. Cerul m-a învățat numai să fiu umil. Trupul ei lipit de trupul meu. trupul meu mut digerând ceea ce în cazul altora ar fi fost o participare directă la discuție. La o discuție între doi îndrăgostiți pe care mintea mea nu o percepe și nu o poate nici măcar crede posibilă. Astfel, de câte ori deschid gura se aude numai ecoul zgomotului pe care cuvintele îl scot scufundându-se. În fața fericirii sunt un scaun cu rotile gol la capătul unui dig.

*

Suma asta de dependențe - dependențe mici și mari, dependențe vitale și distrugătoare, dependențe luminoase și întunecate, dependența de mine și dependența de a mă exclude - pare să mă definească la o primă vedere. Ca oricare însă și eu încep tot de acolo de unde ele se estompează, se rarefiază, dispar și doar umbrele lor răzbat în definiția mea precisă ca zidul rămas în picioare în urma dezastrului nuclear.

*


Sunt egoist și orgolios până îmi ies din minți uneori și mă neg în sinea mea. Într-o vreme vroiam să știu dacă cerul așa cum este el, în două straturi, transparență și întuneric, ne acoperă sau ne descoperă. Îmi pierd vremea cu expresii de genul „nu pot urca fără să cobor”, „dacă închizi fereastra ai închis și geamul” și tot felul de alte porcării menite să deturneze tot ce altfel ar fi devenit profund, spre un nimic perfect posibil în orice circumstanță. Totul ca unii să aplaude. Și unii chiar au bătut din palme. Alții m-au privit și au plecat. Acest lucru mă supără atât de tare încât face ca ei să dispară depășită fiind orice motivație, orice înfăptuire, depășit orice înfăptuit. Acolo în mijlocul străzii pustiită de o mare înghesuială umanoidă, rămân singur și supărat. Îmi jur că nu voi mai scrie niciodată nici un cuvânt, că nu voi pune nici un punct măcar. Dar niciodată nu am scris cuvinte și cine sunt cei pe care îi interesează? Vreau să-i iubesc. Pentru că mă iubesc și mai departe mă iubesc. Până la os. Dar rezultatul se produce mereu afară. Soluția este a lor nu a mea. Eu nu caut soluții pentru că nu aș putea fi una. Făcând numai cum vreau am crescut mare. A crescut și copilul împreună cu mine, ajungând gigant. Scriu pentru mine și astfel mă alint. Între timp unii vin și alții pleacă. Unii mor și alții dispar. Și eu cu ochiul lipit practic de propriul suflet nu văd cum fiecare ia fără să întrebe câte o cărămidă, mai mică sau mai mare. Mă întreb eu câte cărămizi am și prin care suflete. Să știu de unde să le adun la sfârșit. Sufletul mic se va umple cu pierderi și dezastre nedrepte. Numai că pierd este o nedreptate și nu contează ce. Voi scrie despre asta. Prieteni ca niște instrumente chirurcicale pentru intervenții în adâncuri umane. Să fie totul ascuțit, să taie. Pentru că sunt mulțumiți de mine.


*


Ce nu gândesc există. Spre deosebire de ceea ce gândesc. O simplă străfulgerare pe care mintea mea o aruncă asupra scaunului de lemn îl poate face să dispară. Tot ce ating, tot ce văd și gust gonește nebunește spre dispariție. Nu voi dormi niciodată în patul meu. Mereu pe pământ, mereu în mers. Nimeni nu stă în propriile visuri. Am umplut bucăți de fier și pietre cu istoria personală și oricine le atinge cu mâna ori cu pieptul sau își aruncă pur și simplu privirea asupra lor, mă va cunoaște. Va ști pe loc. Pe scaunele din jurul acestei mese nu s-a stat, nu se stă și nu se va sta. Sunt scaune pentru cei care nu stau.


*

Ascultând cum crește iarba nu îmi pierd timpul cu fleacuri. Și când ascult cum nu crește îl câștig.

*

Nu m-am prăbușit niciodată în neant, acolo unde căderea mi-ar fi fost continuuă. De fiecare dată când m-am lăudat în fața mea cu o asemenea cădere, ea s-a petrecut mai degrabă în cuvântul neant și astfel mi s-a permis să-i ating fundul. Drumul ăsta străbate o conductă goală.


*

La ce bun? Nu voi scrie niciodată dacă nu voi pune ultimul punct. A fi implică un anumit fel. Aceste feluri există independent de forma cuvintelor ca niște tăvi de cozonac. Ele se coc la lumină și în față mi se face lumină când scriu. Dar scriu de frică ca nu cumva gândurile să rămână în mine și să putrezească ca alimentele. Gândul putrezit elimină toxina pură. Rămâne totuși carnea, numai pentru sânge.

*

Nu mi-o pot scoate din cap pe ziarista care la o lansare de carte m-a întrebat pe un ton acuzator dacă știu c-o să mor? De parcă habar nu aveam despre ce-i vorba. Și deși au trecut doi ani de atunci încă mi-e ciudă de fiecare dată când mă întâlnesc cu ea și nu o pot minții cum că am murit. Nu știu cum să-i arăt. Nu am și nu voi avea nici o dovadă în acest sens. Cadavrul prietenului poate descifra secretul dar el refuză să vorbească, deși poate. Nu ne mai este prieten și gata.


*

Gătesc și arunc mâncarea neatinsă. Scriu și șterg. Mă duc în Bellu să văd mormântul lui Eminescu și nu-l văd. Nu mai contează. Oamenii și lucrurile își recapătă libertatea deplină în ochii mei și nu mai vorbesc singur.



*

Sărutul le ajunge îndrăgostiților să se-nțeleagă. El este cuvântul prin care fiecare îl rostește pe celălalt la propriu. E imposibil să-l spui de unul singur. Eram pierdut de-aș fi putut să mă sărut pe gură.


*

Vreau și nu iau nici când mi se oferă. Nu îmi agăț cu disperare privirea de cerul senin când mă cuprinde tristețea. Și nu încerc să îmi explic totul. Orice explicație ucide. Și-ncerc să nu ucid lăsând în viață.


*


Ieri mă uitam la ea cum spală vasele și îmi doream să îmi petrec măcar câteva minute în ființa ei și să simt ce simte. Apoi m-am gândit că dacă așa ceva ar fi posibil poezia nu ar fi mai existat. Prin urmare ar fi fost la fel. Brusc m-am oprit din gândit și m-am făcut că plouă și că de fapt nici n-am gândit.


Dacă bat și nu vreau să intru fug. Nu îmi plac ușile dintre oameni. Chiar dacă sunt deschise. Cu atât mai mult mă-ntreb de ce încă există. O ușă larg deschisă mă-nspăimântă și prin urmare mă vizitează numai cei ce închid singuri ușa la plecare.


*


Carnea-i transparentă. Invizibilă. Doar viața se vede când ne privim. Asta am aflat sărutându-mi bunica moartă. Abia atunci i-am putut vedea trupul și asta pentru puțină vreme.


*


Nimic nu mă desparte de viitor. Nici măcar o folie de protejat alimentele. Nici un moment măcar. De trecut sunt eu tot mai departe. Spre el crește prăpastia și acolo ar trebui să mă îndrept pentru a nu mă pierde. Dar cum, când orice pas e viitor curat?



*


Ce ne mai oferă identitatea după identificare? Ea ne oferă starea de piese de muzeu, piese care de când au fost descoperite tot își trăiesc ultima clipă.


*

Fiecare drum are capătul său. Capătul meu este în gât. Deasupra începe să facă ce vrea. Căutând același lucru pe căi diferite fiecare va găsi un răspuns diferit de al celorlalți deși toate se numesc la fel. Adică plecăm împreună să-l căutăm pe Mihai și eu îl găsesc pe Mihai Durbălău în vreme ce tu îl găsești pe Mihai Eminescu.


*


Cât timp a trăit vecinul meu domnul George Topârceanu am străbătut în goană scările blocului în care locuiesc, de frică să nu mă pună să-i spun o poezie, deși George Topârceanu era procuror și nici nu auzise de George Topârceanu.



*



Ce mă distruge sunt eu. Cum mi-am dat seama că trăiesc, m-a apucat dorul de moarte. Un dor ascuțit dar lubrifiat cum se cuvine. O propoziție vie terminată în cuvântul săgeată. Cunosc subiectul și predicatul este sunt. Toate celelalte verbe sunt simple variante ale timpului. Ca mai toți cred că timpul trece deși nu am simțit niciodată asta și trăind mereu în clipa de față fără să pot disocia prezentul de celelalte două risc să cad în capcana de a mă simții nemuritor.
E tot ce îmi lipsește când dorul de moarte devine complet.



*


În cele din urmă, inima va învăța să fie rece. Dar nici atunci nu o voi crede și voi da s-o pipăi cu mâna prin halatul din coaste și piele. Acolo vor rămâne mâinile, lipite pe piept așteptând o bătaie. Ce să fac dacă nu m-a înțărcat mama de mic de la inimă. Ar fi putut s-o facă și ar fi fost spre binele ei. Să mă fi-nțărcat cum își înțarcă vampiroaicele pruncii născuți deja într-o moarte cât se poate de vie.


*


Nimeni nu pleacă de mai multe ori. Și cei ce vin îmi sunt străini. Plecați și ei, însă întorși în altă parte. Fiecare pleacă o singură dată din fiecare abandonându-și definititv și intenționat locul. Nu pot fi dat afară deși uneori așa pare. Mă extrag singur de prin cine sunt. Lăcomia sufletească mă caracterizează. Mă smulg din cei în care am crescut pentru a mă adăuga la sine. Nu știu că odată smulsă din locul în care a crescut, bucata de mine moare. Așa mă trezesc cărându-mi în spate propriile cadavre până când sătul fiind de atâta cărat mă smulg cu totul din mine.
*

Obișnuința de una singură mă face să percep ordinea în haosul din care fac parte. Așezând haosul general, amalgamul de fiare cu carne, amestecul de suflete cu mâncătorii de suflete, în haosul personal sper nejustificat la coerență. Haosul intern, haosul nostru comun deși el este câte unul limpede în fiecare. Haosul personal, numit ordine ne plasează complet în afara destinului.


*

Vin vremurile în care voi face risipă. Dau drumul la robinet și umplu baloanele de sticlă cu lumină. Văzute de jos ele sunt niște sfere ciuntite strălucind în întuneric la etajul șase al turnului de la gară. Noaptea asta seamănă cu Monica Beluci cu părul împletit în muguri de iarbă. Ce bine! Mâine dimineață se termină lumea și vine lumea următoare. Lumea și omul. Același om ca și astăzi sperând că asta-i singurătatea. Din fiecare astfel de speranță se naște cineva. Planeta rămâne tânără la suprafață. Mă urc pe cel mai înalt pisc și arunc bombele cu lumină în capetele trecătorilor. Jetul își sapă drumul pe-ntuneric. Să vezi aici muncă, nu jucărie.



*

Mintea mea este un struț. Face ouă și își folosește aripile numai când
bagă capul în pământ.


*

Nu prea mai am ce face pe aici. Creierul se întinde precum clătita în tigaie încercând să cuprindă mintea. În stilul ăsta se rupe. Muzica îmi curge în urechi cu jeturi reci, cu flăcări, cu țurțuri. Prietenii pun la cale afaceri. Din punctul meu de vedere doar buzele li se mișcă, ca si cum ar vorbi în cuvinte nespuse. Undeva o fata plânge.


*

Orizontul ridicat din cărămidă roșie prin care zboară pescărușii ca niște burghie. Mă văd bătrân și admirându-l.

*

Sufletul întrebării este semnul de întrebare. Cadavrele ce îmi trec prin fața ochilor de când mă știu sunt afirmații țepene spunându-mi că răspunsul la întrebare este chiar întrebarea fără semnul de întrebare. Răspunsul e cadavrul întrebării. Un bun exemplu de cuplu întrebare – răspuns ar fi cerul.



*


Începe răsăritul. Bila din aur masiv se înalță din mare. Razele ei din aur străbat într-o clipă aerul și intră la mine în dormitor. Mă înțeapă în obraz cu vârfurile lor ascuțite. Apare și prima picătură de sânge. Cu un pârâit moale și umed îmi străpung obrazul, îmi intră prin el în gură și ieșind prin celălalt obraz luminează podeaua. Răsăritul mă bucură.

*

Petrecerile noastre mondene
Adunări de canibali versați
în marile capitale la care se dansează
în jurul unui foc speriat de moarte de către
cel sacrificat. Flăcările se supun până la limita
gheții. Amenințarea vine de la vârfurile flăcărilor
înghețate. În mecanismele vii se-nfioară șirele
spinărilor. În curând vor avea întrebuințări
medicale.



*

A exista este o minune ce nu ține toată viața. Ea necesită să fie reminunată din timp în timp, mi-am spus privind oamenii de la metrou. Am luat-o încet. Cu cel din fața mea. Îl putea chema Nicu și cert ducea în spate o bună bucată de viață. Cine dorește să afle mai multe despre viața lui personală poate angaja un ziarist s-o facă pentru dânsul. Oricum ar fi, Nicu nu ți-a făcut rău în lumea asta, ți-o fi vândut cel mult banane cumpărate din port. Lui Nicu îi mulțumesc de existența de care dă dovadă. Următorul poate fi Năpastă și viața să-i fie ca numele. Îi mulțumesc și lui că există. Categoric Carmen. Îți mulțumesc că exiști Carmen. O iau la rând și sper să îmi ajungă cuvintele pentru toți. Fac calcule. Șase miliarde de oameni înmulțiți cu trei secunde de mulțumire personală. Optsprezece miliarde de secunde. Nici o speranță. În viață nu încape salutul complet din care nimeni nu este exclus sau omis. Un salut către toți ce trebuie să rămână anonim pentru a se bănui unii pe alții. Salutul ce va descrie un arc de cerc pe cer este curcubeul transparent. Fiecare și-l poate umple numai pentru sine cu miere sau să-l ungă pur și simplu cu smoală. Mai departe o iau spre stația de unde pleacă microbuzele la Constanța. Microbuzele sunt niște buze mici, din ce ni se spune. Banii îmi ajungeau la fix pentru bilet înainte să cheltuiesc o cincime din ei pe o carte de rugăciuni.




*

În această problemă ating pământul cu mâna. Numai când curcubeul este întins perfect. Corpul face o plecăciune. Dar nu sunt eu chiar dacă semăn cu mine. Tot nu e bine. Salutul trebuie să se întâmple o singură dată și imortalizat de aparatele foto și camerele de filmat. Astfel el va avea o lungă viață de hârtie. Lungă cât timpul. Timp petrecut în speranță. Și toate astea pentru asta.


*


Priviți-ne bine. Voi cei ce vă uitați la noi în stațiile de metrou, priviți-ne cu ochii închiși. Stați în pat și priviți-ne cum vă privim. Voi întinși pe spate. În noi părul ud se comportă ca un nor și aduce ploaia peste chipurile voastre încinse. Se făcuse tot mai cald de parcă toată temperatura unei clipe generale întrase în clipă la mine.




*


Să începem o moarte nouă
Îmi zic și deschid ochii.
S-o luăm de la capăt, undeva departe
Numai noi doi, îmi zic.
Ne vom descurca.
Să ne îndreptăm așadar
Pașii spre o moarte nouă
De care nu s-a văzut și
Nu s-a auzit.




*

Refuz să cred că atunci când se întâmplă asta înseamnă asta.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!