„Ai trei încercări”, spuse îngerul, și tăcu.
Măiestrit am încordat arcul
cu toată cunoașterea aurind vârful săgeții,
am țintit și am tras. Dar umbra a râs
și mâna imperceptibil mișcată
a slobozit săgeata în gol.

Atunci am împietrit până la genunchi
și am privit spre înger, dar îmi făcu semn
că nu-i timp de pierdut.

„Până nu te cuprinde somnul”, spuse
învăluindu-mă cu privirea, „grăbește-te”,
și tăcu. Am încordat arcul,
cu toate dorințele în vârful săgeții am tras.
Însă moartea râse și săgeata lunecă în neant.

Îngerul se făcu de foc și mă arse ușor
cu șoapta-i: „Mai ai una. Una!”. Și tăcu.
Până la piept piatră spălată de lacrimi
am strigat: „Doamne, tolba-i acum goală,
cu ce să mai trag, cu ce, cu ce?”

„Grăbește-te”, îmi spuse îngerul, și tăcu.
Goliat rânjea frecându-și mâinile.

Atunci am aruncat arcul, am scos praștia,
mi-am pus în ea inima și-am strigat:
„Doamne, e tot ce mai am, totul,
doar inima asta de piatră”. Și am tras.

Nici nu m-am uitat când am făcut-o
cu mâinile amorțite de somn.

Când deschisei ochii, îl întrebai pe înger:
„Am nimerit?”. „Drept în cap, David, drept în cap”.
Apoi cu un gest firesc îmi luă din colb inima
mi-o puse flacără în piept, și tăcu.