Mă îmbrac mereu în
culoarea toamnei
și, culmea, mă prefac, tot mereu,
că iubesc primăvara.

Nu știu de ce simt
că trăiesc un timp
străin și încerc zadarnic
să-l schimb pe sentimente,
pe frunze moarte
sau pe mîngîieri
uitate...

Culorile mă atrag, viclene,
și tot ele mi se oferă,
gratuite,
în cuvinte,
în șoapte,
în abecedare ale uitării...

Mă pierd în definiții
și în dicționare,
mă traduc pe ascuns
în fiecare pas pe care-l fac
spre tine
și te descopăr :
subtil,
tainic,
superior.

Culorile se ascund printre
cuvintele mele
și mă redau luminii;
aștept înserarea și anotimpul
nemuririi !