De când, cu goliciunea în ruină,
Îmi defilezi vicleană, cu sfială,
Ca-n vremurile stinse fară fală
De mult de tot, pe colțuri de retină,

Nici țâțele lovite de tânjală,
Nici fundul modelat în plastilină
De mersul legănat ca de felină,
Vigoarea înfoiată n-o mai scoală ;

Doar ochelarii, strajă peste nară,
Cu un instinct de-autoaparare,
Îi scot tăcut în fiecare seară

Când mă înfund eroic pe cărare,
Găsindu-te la capăt, în cămară,
Lărgită-n pat și nu mai am scăpare.