am împletit genele unui înger
și am crezut ca așa ești tu -
orb.
am mirosit fiecare umbră de toamnă,
convinsă fiind că și tu faci la fel;
am mângâiat mii de cuvinte
și-am sperat că iubesc așa -
mințind.
am desenat ochi triști
și am fost sigură că sunt ai tăi,
am sluțit câteva chipuri
în numele tău neștiut,
am plâns câteva gesturi pe care
am crezut că le vezi.
am jupuit de aripi
îngeri,
lipindu-le cu vreo câțiva ani de umerii tăi.
am furat rugăciunile sfinților
și le-am pus pecete nesomnului tău,
am decupat blândețea unui serafim
într-o formă umană,
ți-am dăruit-o apoi
în vis,
însă nu am băgat de seamă
că nu ți s-a potrivit.
am pus grija mea drept fular
la posibila gripă de uitare,
dar nu l-ai purtat
și te-ai îmbolnăvit la plecare.
la ușa aceea provizorie străjuia un sărut
pe care l-ai șters când te-ai sprijinit.
și noaptea am rugat-o sa-ți fie noapte,
visul cutezător, cearcănul mic,
creionul ascultător și părul cuminte,
chiar dacă am aflat
mai târziu
că, de fapt, nu exiști.