Picături de cer îmi inundă ochii, zâmbetul mi-e înnorat,
Fiori de durere îmi fulgeră sufletul, frigul mă cuprinde.
Văd cum culorile mirifice se pierd dinainte de a le percepe
Ochii mei umbriți de ceața de amintiri ce mă năpădesc.
Timpul se scurge lacrimă după lacrimă, frunză după frunză.
Eu, sfidându-l, rămân nemișcată, prizoniera gândurilor...
Captivă într-un câmp de pesimism presărat cu rouă de bucurie.
Nori în formă de vise sfărâmate, tristețe, îmi acoperă soarele,
Îmi inundă râsul cristalin, îmi ascund curcubeul de speranță.
Simt cum durerea mă îmbrățișează, sângele mi-e tot mai rece
Aș da orice să fi tu în locul durerii, căldura ta în locul frigului!
O tornadă de iluzii în legatură cu noi îmi răvășește întreaga ființă
Dar o briză rece de vânt mă trezește din nou, îmi curmă visele,
Pentru un alt vis infinit, continuu, care cică se cheamă realitate.
M-am rătăcit, însă doar tu ai putea să ma găsești, sunt pustie, goală...
Doar tu ai putea să mă âmbraci pe dinăuntru cu dragostea ta.
Sunt disperată, plouă necontenit; nu știu cum să te fac să înțelegi că
Tu ești soarele meu, curcubeul de speranță, râsul cristalin, roua...
Tu aduci norii, ceața, frigul, ploaia, durerea... de câte ori pleci
Eu alunec pe razele tale ce-mi luminează drumul spre tine,
Căci altă cale spre fericirea mea eternă, spre paradis, nu există...
Însă, tu trăiești doar pentru ea, în timp ce eu mor... mor, dupa tine,
Suntem doar niște suflete rătăcite care se pierd în infinitul vieții
Tot mai mult, zi de zi... care se împletesc cu neantul, creând haos,
Care se îneacă în oceanul de inconștiență al efermerității lor...
Niște suflete despre care nimeni nu va ști nimic... niciodată.