Sergiu dragă, am reținut ideea, „citez din memorie“, vorba Tribunului: „numai de frică nu ai încercat să umpli golul, că ești sihastră, și maica stareță, și regina Maria, rulate într-una“. Pentru cei care nu știu despre ce „gol“ se face aici vorbire, se cuvine să vin în ajutorul lor cu o expresie sinonimă: „gol“, adică „post vacant de soț“.
Îți scriam că mă străduiesc să aduc pe fața mea lumina bucuriei nespuse de a fi gazdă. Îți mulțumesc că m-ai lămurit de ce în timpul vizitei cu „program prelunjât“, cum se zicea la emisiunile TV de la Chișinău, fața mea se face la fel de palidă ca a romanțioaselor care citeau, tolănite pe divane, în budoare, romane în care și El, și Ea, sufereau, disperau, se căutau și mureau „din prea multă dragoste“. Zici tu că poate mă îngălbenesc, ca de la hepatita A, pentru că mi se descarcă bateriile de la efortul iluminării inițiale? Știam eu că ești deștept, încă din vremea imemorială când eram studenți și când hălăduiam pe străzile Iașului, care ne-a suportat, săracul, patru ani. Acum mi-ai reconfirmat părerea, da.
Abia am binevoit să părăsesc locul drag oricărui român mereu ostenit - patul. Trebuia să îmi refac forțele... Azi e duminică, se va face șir indian de musafiri la ușa mea. Interesant este că fiecare dintre ei este indignat de faptul că am așa de mulți vizitatori (ca la muzeu, ca la gară): „Dragă, de ce nu le zici tu să mai stea pe la casele lor? Că tu ai nevoie de odihnă!“ Și ca să mă răsplătească pentru necazul pe care mi-l pricinuiesc ceilalți, stă la mine vreo trei ore... Abia închid ușa după el/ea, răsuflu ușurată, mă întreb de câte ceasuri nu am mâncat, nu am dormit, când aud melodia de la sonerie (după melodia asta cântam, în studenție, pe un text cam așa: „Hei, hei, Soliman Pașa, / Mi s-a rupt în c*r cămașa“). O altă „zâmbitoare“ e în fața ușii. Nu mă mai mir, când îmi zice: „Am venit să îți/vă țin de urât!“. Mai nou, cineva mi-a zis: „Am venit să mă odihnesc la dumneavoastră!“
De ce vin așa de mulți? Simplu: sunt o bună ascultătoare! Adevărul? Îi iubesc pe fiecare în parte dintre cei care vin la mine. Ceea ce nu înțeleg ei însă este că eu sunt singură și că ei vin de parcă fiecare ar fi numai el sau ea. Mi-e rușine să nu dau drumul la ușă, nu pot...
Acum vorbind serios, medicul mi-a recomandat, cu o voce așa de blândă de se auzea până la poarta spitalului, să stau în pat cel puțin optsprezece ore. Profit de faptul că nu voi locui niciodată împreună cu el și stau câteva ore acolo, ca să nu îmi fie rușine de tot, când mă voi duce la el și îl voi minți în față că am respectat regimul de odihnă. Are un mod inedit de a mă încuraja: „Nu stai în pat, mori!“. Eu mă uit la picioarele mele și nu mă hotărăsc pe care să sar, ca să îmi exprim mai sugestiv bucuria față de frumoasele lui cuvinte. Entuziasmul meu nu mai cunoaște margini... De fiecare dată, îmi vine să îl rog să îi trimit pe musafirii mei la el. Poate așa ar înțelege și ei că, oricât de dragi mi-ar fi, ar fi cazul să mă iubească în regim de IDD. Mi-a făcut mare plăcere să îți răspund. Cu drag, Angelica.