Domnișoarei Ani Secheșan


Pisicuța Penelopa,
cu ochi limpezi de mărgean,
alergînd un șoricel,
nimeri pe un pian.
- Ce minunăție-i asta? se-ntrebă.
Lăsînd să-i scape,
dintre gheare, șoricelul,
se și avîntă pe clape.
Și să vezi iarăși minune:
Făr’ ca mult să se frămînte,
jucăria ei cea nouă
începu ușor să cînte.
Primul pas e do, firește
c-a știut, doar nu e greu;
do de la dorința ei
de a se juca mereu.
Înc-un pas e re, cățelul
Rex care nu îi dă pace,
toată ziua o gonește
prin noroi și prin băltoace.
Apoi mi de la minunea
ce a așteptat-o atît:
un pisoi vărgat și vesel
să îi țină de urît.
Fa e nota care vine
de la faima ce-o s-o aibă
cînd va spune la surate
de așa măreață treabă.
Și cum se visa în curte
povestind cu glas domol
a sărit în sus ca arsă:
călcase pe nota sol.
Dup-așa sperietură
de cotoi de mahala,
rușinată, Penelopa
a trecut la nota la -
lălăiala ce-o cîntau
ai stăpînei trei nepoți,
dimineața pe sub geam,
dormi pisico dacă poți!
Alt pas-si- ăsta de unde-i?
A! De la sitarul care
auzise pe stăpîn
că-i scăpa la vînătoare.
Apoi do de sus, desigur
c-a lăsat-o încurcată:
-Nota asta nu cumva
a mai fost pe-aici odată?
Ba a fost, că-i amintește
- nici nu i-ar veni prea greu -
de dorința ei fierbinte
de a se juca mereu.
Și-ncepu pe clape dansul
- nu părea defel greoi -
Doremifasollasido!
Înainte și-napoi.

Iar din ziua cu pricina,
pisicuța cea banală
a descoperit că are
și ureche muzicală.