Toamna frunzele colindã,
Sun-un grier sub o grindã,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mânã tremurândã,
Iarã tu la gura sobei
Stai ca somnul sã te prindã.
Ce tresari din vis deodatã?
Tu auzi pãsind în tindã --
E iubitul care vine
De mijloc sã te cuprindã
Si în fata ta frumoasã
O sã tie o oglindã,
Sã te vezi pe tine însãti
Visãtoare, surâzândã.

I.
Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,
Rumenind strãvechii codri și castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;
De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .
Pe deasupra de prãpãstii sunt zidiri de cetãtuie.
Acãtat de pietre sure un vioinic cu greu le suie ;
Asezând genunchiu și mânã când pe-un colt când pe alt colț
Au ajuns sã rupã gratii ruginite-a unei bolți
Si pe-a degerelor vârfuri în ietacul tãinuit
Intrã , unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale,
Sfiicioasã și smeritã și-au vãrsat razele sale ;
Unde-ajung par vãruite zid, podele, ca de cridã,
Pe-unde nu -- pãrea cã umbra cu cãrbune-i zugrãvitã.
Iar de sus pân-în podele un painjãn prins de vrajã,
A țesut subțire pânzã strãvezie ca o mreajã ;
Tremurând ea licurește și se pare a se rumpe,
Încãrcatã de o burã, de un colb de pietre scumpe.
Dupã pânza de pãinjãn doarme fata de-mpãrat ;
Înecatã de luminã e întinsã în crivat.
Al ei chip se zugrãveste plin și alb : cu ochiu-l mãsuri
Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mãtãsuri ;
Ici și colo a ei hainã s-a desprins din sponci ș-aratã
Trupul alb în goliciunea-i, curãția ei de fatã.
Rãsfiratul pãr de aur peste perini se-mprãștie,
Tâmpla bate linistitã ca o umbrã viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea albã i-o încheie,
Cu o singurã trãsurã mãiestrit le încondeie ;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Brațul ei atârnã leneș peste marginea de pat ;
De a vârstii ei cãldurã fragii sânului se coc,
A ei gurã-i descleștatã de-a suflãrii sale foc,
Ea zâmbind își mișcã dulce a ei buze mici, subțiri ;
Iar pe patu-i și la capu-i presurați-s trandafiri.

Iar voinicul s-apropie și cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperitã de un colb de petre scumpe ;
A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapã,
Încãperile gândirii mai nu pot sã le încapã.
El în brate prinde fata, peste fațã i se-nclinã,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspinã,
Si inelul scump i-l scoare de pe degetul cel mic
S-apoi pleacã iar în lume nãzdrãvanul cel voinic.

II.
Ea a doua zi se mirã, cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete și supte --
Ea zâmbind și trist se uitã, șopotește blând din gurã :
- "Zburãtor cu negre plete, vin' la noapte de mã furã".

III.
Fie-cine cum i-e vrerea, despre fete samã deie-și --
Dar ea seamãnã celora îndrãgiți de singuri ei-și,
Si Narcis vãzându-și fața în oglinda sa, isvorul,
Singur fuse îndrãgitul, singur el îndrãgitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sã o prindã,
Când cu ochii mari, sãlbateci, se privește în oglindã,
Subțiindu-și gura micã și chemându-se pe nume
Si fiindu-și șie dragã, cum nu-i este nime-n lume:
Atunci el cu o privire nãlucirea i-ar discoasã
Cum cã ea -- frumoasa fată -- a ghicit cã e frumoasã.
Idol tu ! rãpire minții ! cu ochi mari și pãrul des,
Pentr-o inimã fecioarã mândru idol ti-ai ales !
Ce șoprște ea în tainã, când priveste cu mirare
Al ei chip gingaș și tânãr, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,
Si strângându-l tare-n brațe, era mai ca sã-l omor.
Si deaceea ,când mã caut în pãretele de-oglinzi
Singuricã-n cãmãruțã brațe albe eu întinz
Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai ușor țesut,
Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.
Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz --
Cum nu viine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?
Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,
E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui --
Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie, și viclean ca un copil !"

IV
Astfel vine-n toatã noaptea sbutãtor la al ei pat.
Se trezi din somn deodatã de sãrutu-i fermecat ;
Si atuncea ,când spre usã el se-ntoarse ca sã fugã,
Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smeritã rugã :
-- "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers duios de foc,
Sburãtor cu plete negre, umbrã fãrã de noroc
Si nu crede cã în lume, singurel și rãtãcit,
Nu-i gãsi un suflet tânãr ce de tine-i îndrãgit-.
O, tu umbrã peritoare, cu adâncii tristi ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale -- nu le fie de diochi !"
El s-așeazã lângã dânsa și o prinde de mijloc,
Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc :
-- "O șoptește-mi -- zice dânsul -- tu cu ochi plini d-eres
Dulci cuvinte ne-nțelse, însã pline de-nțeles.
Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipã-i,
Si-l visez, când cu-a mea mânã al tãu brat rotund îl pipãi,
Când pui capul tu pe pieptu-mi și bãtãile îi numeri,
Când sãrut cu-mpãtimire ai tãi albi și netezi umeri
Si când sorb al tãu rãsuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne crește de un dor, de-o dulce jele ;
Când pierdutã razimi fața de-arzãtorul meu obraz,
Pãrul tãu bãlai și moale de mi-l legi dupã grumaz,
Ochii tãi pe jumãtate de-i închizi, mi-ntinzi o gurã,
Fericit mã simt atuncea cu asupra de mãsurã.
Tu ! !... nu vezi... nu-ți aflu nume... Limba-n gurã mi se leagã
Si nu pot să-ți spun odatã, cât -- ah ! cât îmi ești de dragã !"
Ei șoptesc, multe și-ar spune și nu știu de-unde sã-nceapã,
Cãci pe rând și-astupã gura, când cu gura se adapã ;
Unu-n brațele altuia, tremurând ei se sãrutã,
Numai ochiul e vorbăreț, iarã limba lor e mutã,
Ea-și acopere cu mâna fața roșã de sfialã,
Ochii-n lacrimi și-i ascunde într-un pãr ca de petealã.

V.
S-au fãcut ca ceara albã fața rosã ca un mãr
Si atâta de subțire, sã o tai cu-n fir de pãr.
Si cosița ta bãlaie o aduni la ochi plângând,
Inimã fãr' de nãdejde, suflete bãtut de gând.
Toatã ziua la fereastrã suspinând nu spui nimicã,
Ridicând a tale gene, al tãu suflet se ridicã ;
Urmãrind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocârlie,
Tu ai vre’ sã spui sã spui sã ducã cãtre dânsul o solie,
Dar ea zboarã... tu cu ochiul plutitor și-ntunecos
Stai cu buze descleștate de un tremur dureros.
Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri,
Nu uita cã-n lacrimi este taina ochilor albaștri.
Stele rare din tãrie cad ca picuri de argint
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind ;
Dar dacã ar cãdea toate, el rãmâne trist și gol;
N-ai pute sã faci cu ochii înãltimilor ocol ,
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnitã și pustie din sicriu ;
Si din când în când vãrsate, mândru lacrimile-ți șed,
Dar de seci întrag isvorul, atunci cum o sã te vãd ?
Prin ei curge rumenirea, mândrã, ca de trandafiri,
Si zãpada viorie din obrajii tãi subțiri ;
Apoi noaptea lor albastrã, a lor dulce vecinicie,
Ce ușor se mistuiește prin plânsorile pustie.!
Cine e nerod, sã ardã în cãrbuni smaraldul rar
S-a lui vecinicã lucire s-o striveascã în zadar ?
Tu-ti arzi ochi și frumseta... Dulce noaptea lor se stânge,
Si nici știi ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge !

VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii,
Tu în cap nu ai grãunte, numai pleavã și puzderii.
Bine-ți pare sã fii singur, crai bãtrân fãrã de minți,
Sã oftezi dup-a ta fatã, cu ciubucul între dinti ?
Sã te primbli și sã numeri scânduri albe în cerdac ?
Mult bogat ai fost odatã, mult rãmas-ai tu sãrac !
Alungat-o ai pe dânsa ca departe de pãrinți
În coliba împistritã ea sã nasc-un pui de prinț;.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiți în lume crainic,
Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic.

VII
Surã-i sara cea de toamnã ; de pe lacuri apa surã
Înfunda mișcarea-i creatã între stuf la iezãturã ,
Iar pãdurea lin suspinã și prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un fremãt, ce le scuturã pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toatã,
Îsi deschide-a lui adâncuri, fața lunei sã le batã,
Tristã-i firea, iarã vântul sperios o creangã farmã --
Singuratece isvoare fac cu valurile larmã.
Pe potica dinspre codri, cine oare se coboarã ?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o mãsoarã.
Sapte ani de când plecat-ai, sburãtor cu plete negre,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete !
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț
Si cercând ca sã adune într-un cârd bobocii mulți.
-- "Bunã vreme, mãi bãiete !" -- "Multãmim, voinic strãin !"
-- "Cum te cheamã, mãi copile ?" -- "Ca pe tatã-meu , Cãlin ;
Mama-mi spune câteodatã, de-o întreb: a cui-s, mamã ?
'Sburãtoru-ti este tatã și pe el Cãlin îl cheamã'."
Când l-aude, numai dânsul își știa inima lui,
Cãci copilul cu bobocii era ciar copilul lui.
Atunci intrã în colibã și pe capãtu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opaiț ;
Se coceau pe vatra surã souã turte în cenușã,
Un papuc e sub o grindã, iarã altul dupã ușã ;
Hârâitã, noduroasã stã în colb râșnița veche,
În cotlon torcea motanul pieptãnându-și o ureche ;
Sub icoana afumatã unui sfânt cu comãnac
Arde-n candel-o luminã cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioarã, busuioc și mint-uscatã
Umplu casa-ntunecoasã de-o mireasmã pipãratã ;
Pe cuptiorul uns cu humã și pe coșcovii pãreți
Zugrãvit-au c-un cãrbune copilasul cel isteț
Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labã,
Cum mai bine-i șede unui purceluș de treabã.
O beșicã-n loc de sticlã e întinsã-n ferãstruie
Printre care trece-o dungã mohorâtã și gãlbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânãra nevastã
În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastã.
El s-asazã lângã dânsa, fruntea ei o netezește,
O desmiardã cu durere, suspinând o drãgostește,
Pleacã gura-i la ureche, blând pe nume el o cheamã,
Ea ridicã somnoroasã lunga genelor maramã,
Spãriet la el se uitã... i se pare cã viseazã,
Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar rãcni și nu cuteazã.
El din patu-i o ridicã și pe pieptul lui și-o pune,
Inima-i zvâcnește tare, viața-i parcã se rãpune.
Ea se uitã, se tot uitã, un cuvânt mãcar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, spãriatã de-o minune,
S-apoi îi sucește pãrul pe-al ei deget alb, subțire,
Își ascunde fața rosã l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale,
Drept în creștet o sãrutã pe-al ei pãr de aur moale
Si bãrbia i-o ridicã, s-uitã-n ochii-i plini de apã,
Si pe rând s-astupã gura, când cu gura se adapã.

VIII
De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuite a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;
Pare-cã si trunchii vecinici poartã suflete sub coajã,
Ce suspinã printre ramuri cu a glasului lor vrajã.
Iar prin mândrul întuneric al pãdurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde și suspinã-n flori molatic,
Când coboarã-n ropot dulce din tãpsanul prãvãlatic,
Ele sar în bulgãri fluizi peste prundul din rãstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul vãratic de mireasmã și rãcoare
A popoarelor de muște sãrbãtori murmuitoare.
Lângã lacul care-n tremur somnoros și lin de bate,
Vezi o masã mare-ntinsã cu fãclii prea luminate,
Cãci din patru pãrti a lumii împãrati și-mpãrãtese
Au venit ca sã serbeze nunta ginfașei mirese ;
Feți-frumoși cu pãr de aur, zmei cu solzii de oțele,
Cititorii cei de zodii și sãgalnicul Pepele.
Iatã craiul, socru mare, rezemat în jilt cu spatã,
El pe capu-i poartã mitrã și-i cu barba pieptãnatã ;
Tapãn, drept, cu schiptru-n mânã, șede-n perine de puf
Si cu crengi îl apãr pagii de muscuțe și zãduf...
Acum iatã din codru și Cãlin mirele iese,
Care ține-n a lui mânã, mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii,
Fața-i roșie ca mãrul, de noroc i-s umezi ochii ;
La pãmânt mai cã-i ajunge al ei pãr de aur moale,
Care-i cade peste brațe, peste umerele goale.
Astfel vine mlãdioasã, trupul ei frumos îl poartã,
Flori albastre are-n pãru-i și o stea în frunte poartã.
Socrul roagã-n capul mesei sã pofteascã sã se punã
Nunul mare, mândrul soare și pe nunã, mândra lunã.
Si s-așeazã toți la masã, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rãsunã, iarã cobza ține hangul.
Dar ce zgomot se aude ? Bâzâit ca de albine ?
Toți se uitã cu mirare și nu știu de unde vine,
Pânã vãd pãinjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulțime de norod.
Trec furnici ducând în gurã de fãinã marii saci,
Ca sã coacã pentru nuntã și plãcinte și colaci ;
Si albinele-aduc miere, aduc colb mãrunt de aur,
Ca cercei din el sã facã cariul, care-i meșter faur.
Iatã vine nunta-ntreagã -- vornicel i-un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel ;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuiește-ncet un cântec ;
O cojițã de alunã trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteața rãsucitã șede-n ea un mire flutur ;
Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,
Toți cu inime ușoare, toți sãgalnici și berbanți.
Vin tânțarii lãutarii, gândãceii, cãrãbușii,
Iar mireasa vioricã i-așteptă-ndãrãtul ușii.
Si pe masa-mpãrãteascã sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în douã labe, s-a-nchinat bãtând din pinten ;
El tușește, își încheie haina plinã de sireturi :
- "Sã iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alãturi".