Intrare-n muncile de primăvară

I

Inimă mai mare decît trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,

tu, conținut mai mare decît forma, iată
cunoașterea de sine, iată
de ce materia-n dureri se naște din ea însăși,
ca să poată muri.

Moare numai cel care se știe pe sine,
se naște numai cel care își este
sieși martor.

Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
să-mi întorc sufletul
spre nemișcătorii mei strămoși,
retrași în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemișcați
aidoma lucruilor duse pînă la capăt.

Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemișcat în el însuși
se poate mișca,
numai cel care e singur în sine
e însoțit; și știe că, nearătată, inima
se va prăbuși mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăți și de planete,

sau
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.



II

Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînțeles.

Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
și nu se mai vede.

Totul este atît de perfect
în primăvară,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunoștință de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rostește.
mărturisită de gură inimii,
de inimă sîmburelui ei,
cel în el însuși nemișcat, aidoma
sîmburelui pămîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate
de brațe ale gravitației,

strîngînd la sine totul și deodată
într-o îmbrățișare atît de puternică,
încît îi sare printre brațe mișcarea.



III

Voi alerga, deci, în toate părțile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părțile simultan
de o hergelie de cai biciuiți.



IV

Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana,
ea însăși mă va întrece
și se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămînță,
pînă cînd alergarea
chiar în ea însăși va alerga, și va sta.
Iar eu mă voi prăbuși asemeni bărbatului tînăr
Întîmpinîndu-și iubita.



V

Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mișcîndu-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrățișa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvîrli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.



VI

Iată-mă
rămînînd ceea ce sînt
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi, spre mine însumi alerg,
smulgîndu-mă de pretutindeni,
smulgîndu-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, și
din stînga mea, de deasupra, și
de dedesubtul meu, plecînd
de pretutindeni și dăruind
pretutindeni semne-ale aducerii-aminte:
cerului - stelele,
pămîntului - aer,
umbrelor - ramuri cu frunze pe ele.



VII

... trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuși
în prezența sferelor,

mirat stînd în fața soarelui,
așteptînd cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.



VIII

A te sprijini de propriul tău pămînt
cînd ești sămînță, cînd iarna
își lichifiază oasele albe și lungi
și primăvara se ridică.

A te sprijini de propria țară
cînd, omule, ești singur, cînd ești bîntuit
de neiubire,
sau pur și simplu cînd iarna
se descompune și primăvara
își mișcă spațiul sferic
asemenea inimii
din sine însăși spre margini.

A intra curățit în muncile
de primăvară,
a spune semințelor că sînt semințe,
a spune pămîntului că e pămînt!

Dar mai înainte de toate,
noi sîntem semințele, noi sîntem
cei văzuți din toate părțile deodată,
ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,

sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri - și noi cu noi înșine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
și pe care
inima noastră le-a născut.

Dar mai înainte de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înșine să ne azvîrlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii...

A fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înăuntrul fenomenelor.

A fi sămînță și a te sprijini
de propriul tău pămînt.