Daca-n versul clepsidrei, ingropat, un bastion s-a smuls din naufragiu,
Stindardele-i tot cantau, reusind sa-i ceara vantului, suflu sa le tulbure,
Asa imi scrie mana muribunda, tinuta de rima-n viata, ca pomul fara fruct
Se frange in singuratatea-mi casta, sa imi reaminteasca inima ce n-am avut
Sa pot da viata aripilor, cu pasii mei din noapte ce i-am lasat sa calce, in necunoscut.

Caraus ce-si construieste tinere cascade, se-nneaca sau zboara, plin deasupra lor,
Imi frange inima ultima calimara, ca nu mi-a dat harul dorit sa scriu din nou,
Apoi, in alta lume, parca-mi spun ochii ei astri, ca-s rupt de lume penru ea,
Atinsa, fara nume, eu ii cobor in palma mea intr-un sarut novice,
Cand pasarea imi plange, mi-e rugaciunea-altar al foamei de-adevar,
Asa ajung un arbore din ramura uscata, asa termin singele-n inimi,cu lacrima pe-aceeasi carte, revarsata...

Omul legenda; arhaic nobil exemplar se urca-n maini pe munti c-asa a invatat,
Daca la urma o lacrima i-ar curge, sfarsise-ar lumea-n ochii iubitei lui
Si ce gust amar e glasul ce-anunta agonie, am sa-ncerc sa sterg mereu acest trist pasaj,
Dar vin mereu aceleasi valuri, maree de suspin, de ganduri umbre, de amin,
Sa razi ca sa nu plangi, sa-nchizi ochii atunci cand ii deschizi,
Ce e ocean, ocean ramane, ce ai fost tu nu-mi pasa, mi-e important ce ai sa fi.