Dumnezeu diagnostichează lumea nebună

N-ai voie! să plângi ca un cuc ce-și făurește ceasuri,
Acum, când lumea îți înconjoară vina
De dragostea teilor înmuguriți în mai…
Vina ta e că exiști, într-o încăpere ce și-a stins cerul,
Îmbrăcat cu lumina veșnicei pomeniri.
Umbrele pășesc înaintea ta de silă
Cu femeii goale în felul lor de grai,
Chemându-ți pasul grăbit spre cearceaful alb,
Uitat în inimă de poamă.

Copii și-au aruncat în buncăre copilăria
Au luat sceptrul lumii în mâna dreaptă,
Bolnavii și nebunii își gonesc doctorii
Mai bolnavi ca ei, de josnicia trupului,
Ce le fermentează înalta jigodie de om.

În cimitire, nici cei căzuți în lupta omului
Nu-și mai găsesc liniștea d`Apoi,
Un Dumnezeu diagnostichează lumea nebună
Și se retrage de tot în cel mai adânc întuneric,
Lăsând îngerii să mintă femeile
Ce și-au vândut neprihănirea
Pe patru scânduri alb himeric.

Numai eu, îmi caut prima haină
Și-o găsesc în sângele meu alb
Mă îmbrac, între oameni e iarnă
Și măști nevinovate ca mugurii de primăvară
Din fașă cad… la judecată.