Þi-aș arăta, Amelie,
cum partea aceasta stângă este claviacordul
un fel de a simți lumea cu cerul gurii
de a visa cum Dumnezeu ne poartă pe umerii lui largi
ca pe niște copii curioși
desenăm curcubee pe garduri
imităm ploaia, lăsându-ne lacrimile să cadă în aer
ne înfigem inimile pe bețe colorate
le facem acadele pentru trecătorii pereche
într-un final, ne îmbrâncim spre cer
pentru a prinde loc în caruselul albastru
cât mai aproape de îngeri, de părinți

pe acest suflet pian, Amelie,
oamenii își încrucișeaza palmele
ca niște porumbei călători, șoptindu-și obosiți
noi știm răspunsurile pe dinafară,
le știm pe dinafară ...