Înaltul se învârte și-ntr-un vârtej se-aruncă spre pământ
Pădurile sunt rupte și înecate de ploaie și de vânt
Întregul univers îl văd cum se-ofileste, văd soarele cum moare
Privesc la marea neagră ce-acoperă uscatul și dispare-n zare
De dorul tău sfârșitu-atinge lumea,-mi pare......
Aș vrea la tine-atunci să vin, îngenunchind, să-mi cer iertare..

Coboară fulgere din rai mușcând din noaptea oțelită
Prinzând în jocul lor văzduh în cuște arcuite
Pământul în bucăți se crapă și se împrăștie în vid
Din colțul camerei privesc apocalipsa-nfricoșat, livid
Și-n nebunia-mi cruntă aș vrea să mă ascund în zid
Cu cărămizi de fier ochii înlăcrimați să mi-i închid

Dar nu pot. În crivățul năprasnic ridic cu teamă capu-mi înălbit
Sperând c-am să te văd. Dar tu nu ești. Doar golul nesfârșit
Departe peste zare mijește-ușor o boare de lumină. Dimineața
Se-arată risipind în depărtări coșmarul meu și ceața
Marea în matca-i se întoarce lăsând să se-ntrevadă piața
Unde-apar oameni murindu-și în continuare cu nepăsare viața

Din colțu-mi rece mă ridic și-ncerc să merg. Cu greu
Mă simt de parcă m-aș fi trezit străin în corpul meu
Tot trupul mi se zbate și-mi pare c-o să-l frângă
Aceste friguri ascuțite. De pe podea ridic cu mâna stângă
O foaie albă. Și foaia-ncepe-atunci cu sânge să plângă
Și-n foaia banală universul se-adună ca-n lacrimi să se stângă

Scap foaia și-mi pare c-am scăpat și-o bucată din mine
Iar lipsa mă doare. Mă târăsc înspre geam sperând la mai bine
Privesc gâfâind cerul. M-apasă pe piept mai tare ca visurile
Cu aripile rupte. Libertatea albastră mă-nțeapă ca scrisurile
Unui spin otrăvit ce-mi mâzgâlește pe piele, amare, râsurile
Noaptea cea lungă și-a închis de-acum toate gurile...

...Trecură zile și-mi pare ca umbra ștearsă a unei amintiri
Ori ca scânteia pierdută în noapte a unei priviri
Prin piață te-am vazut ieri trecând și atunci am vrut....
Dar gândul din mintea-mi apoi s-a pierdut
Oare ce-ai fi răspuns, oare ce-ai fi crezut?
Poate după aia nimic n-ar mai fi durut....

Dar nu am zis nimic și ai trecut mai departe zâmbind
Iar eu și acum tremur către albastru privind
În depărtare o pasăre cu aripe frânte se-ntoarce acasă
Iar eu mă apropii abătut și nervos către masă
Și-aprind o țigară sperând ca cerul din mine-o să iasă
Să simt infinitul cum în pace și singur mă lasă

Privesc insitent ușa așteptând în lături să se deschidă
Și în prag să apară zâmbind dânsa, cu fața palidă
Să vină, să mă sărute pe ochii închiși, cu liniște să mă alinte
Iar eu să adorm îmbatat și-amețit de-ale ei suave cuvinte
Și să mă cufund în abis ca un bob neînsemnat de linte....
Dar aștept în zădar, instinctul iarăși mă minte...

Are oare rost astă viață? Poate e greșit să pun întrebări....
Ori poate e greșit să nu trăiesc pe pământ ci în zări
Mă simt legat în lanțuri și agățat de pământ, blestemat
Și lumea încet, încet tot trupul mi l-a mâncat
Și m-a lăsat să trăiesc așa încătușat și cu simțul sfărmat
Iar eu, un nebun, din spirit alte simțuri în timp mi-am durat

Sunt vinovat că nu exist decât în imaginația mea
Poate sunt vantul sau poate-s în depărtare vreo stea
Sau poate nu există nimica, doar eu și cu ea
Și dacă e așa eu în curând mă voi duce, voi dispărea
Ca să fiu o secundă iubitul și ea iubita mea,
Eternitatea