a. am întors totul pe dos cu furie și-acum
când privesc în spate îmi spun
uite
cu câtă ură trebuie să fi împins oamenii ca să nu se oprească
câte-o fărâmă de viitor ca un animal paște
și nu ridică ochii nici dacă o strigi

oare oamenii mai rezistă la atâtea întrebări
de când vin viiturile și până noaptea târziu
n-au decât partea apoasă a creierului
legănându-i
nu se desprind de pânza zilei
lenevind în soare precum funiile spânzurătorilor

mă mir pipăind tivul lor
întărit ca o stinghie
îmi amintesc sfatul bunicului și urinez pe răni
uit brusc ce se mai întâmplă

b. compușii organici reacționează totdeauna la ură
se desprind de lângă epiderma coșcovită
liantul de sinteză se răsucește și se colorează
stau cu lopata deasupra capului pregătit pentru
o lovitură crâncenă
în aceeași cursă

există acel cuvânt în noi pentru care pândim
vezi umbra lui ca într-o pictură de chirico
și sângele se scurge pe nas
dă altă înfățișare unei neclintiri a oaselor

mă țin de buza mea și mă întreb
toată construcția de sub pleoapă e mai temeinică decât
faptul că aștepți să te ucizi la un colț
oarecare

depinde de forța oamenilor și de disperarea lor
ba chiar de patetism