cenușa care îmi înfrânge trupul,
în neant de visare,
picior ce încearcă de trup,
să se ducă prizonier făra iesle,
cănd cântul urcă zămislit,
la amurg când șoaptele curg,
la vale pe vintre de râuri,
smerite deodată mă prind,
mă joacă în cerc rotund,
de culoarea satinului,
de aș mai avea doi ani,
în vântul copilăriei,
departe m-aș opri.