ia-mi doamne cochilia aceasta din călcâi
am obosit să mă învârt în jurul coloanei
linii de forță îmi dispun celulele într-un altar al viețuirii
singura apa sfințită e ploaia
dar omul
a otrăvit-o otrăvindu-se

aghiazmatarele scot pe gură porumbei
triumfă mormântul lui zenon: fiecare fântână
pe limba ei piere

frigul îmi pipăie fața cu mâini de orb
unghiile reci mă îmbătrânesc
ridându-mă
inima copacului tresare intuitiv trăinicia
rădăcinii rezidă-n sămânță

m-am rugat
mă rog
mă mai rog
până când îmi voi umple pielea cu duhul