Așteptam în pântecul mamei



Așteptam în pântecul mamei, demult, o scrisoare

Scrisă-n Word, Power-Point, sau Adobe, sau Ventura, sau nu,

Poate e un banal amănunt, o măruntă-ntâmplare,

Că mi-ai scris, Dumnezeule mare, chiar Tu –



“Vei trăi într-o mare de viermi ce se cațără-ntr-una,

Sus, lumina vă va chema - vă veți zbate s-ajungeți la ea,

Peste față, pe gura și trupul tău, toți vor călca,

Ca să fie cu cea care-i cheamă din bolta ei, una –



Vor călca peste tine, fără milă, urcând,

Și vei plânge privind din genune prea albul ei sfârc –

Vei fi singur cu viermii ce-ți intră în gură, în gând,

Și vei spune: “Renunț! Spre lumina aceasta, nu urc!



În genune, mai bine, decât vierme, luptând cu alți viermi,

Viermi din care doar unul, odată, va ajunge-n lumină –

Cățărați-vă toți, tot mai sus, spre minciuna-i deplină,

Voi sta jos, să urcați peste mine, puternici, eterni –“”



M-am născut cu scrisoarea primită în pântecul mamei, în mână –

Þinea loc de veșminte, mângâiere, sau salbă –

Au citit-o toți viermii și-au urcat tot mai sus, spre lumină ...

Am citit-o și eu, sub povara urcușului lor… Era albă…