Atingerea gândurilor, troiene necontrolate ce mă îmbie spre tine,
infuzii ce mă lovesc în abruptul stomacului.
Lumea ca un balon de săpun pocnește la cea mai lentă suflare.
E inuman să tencuiești zonele erodate de oameni
să stârpești minuni din ruine.
Lungesc timpanele până la tine, să-ți aud suflul
să aflu că exiști.
Câteodată las capul să cadă ușor spre dreapta,
așteptând un somn negru, compact,
astup urechile roșii de toamna ce mocnește în mine.
Parcă și trunchiul trage ușor spre pământ
vrând să cunoască lucruri ce până acum au însemnat nimic
cătând spre subsolurile minții
ca un bolovan ce atacă orice dorință de a rămâne.
E timpul. Îmi consemnez existența în inspirații frânte de temeri lăuntrice.
Dimineața învăț să merg la trap. Ordonez cutele de pe brațe,
curăț rădăcinile moarte de sub unghii.
Pășesc strâmt, adunat să nu parcurg prea repede drumul
spre ziua de mâine.
Picior peste picior peste picior
Car lanțuri ce mă leagă de mine.
Încrucișez străzile. Cea mai lungă trezește pulsații necontrolate.
Refuz galopul și mă întorc la măruntele deveniri.
Cui aparțin? Cărui loc?
Mușc pielițele unghiilor, sug carnea să gust că exist.
Ca un saltimbanc încerc să echilibrez mișcările.
Îmi cauterizez nervurile viciate
Pulvere a imaginilor frânte din diminețile ce mă așteaptă.