Drumul care duce de la Roman la Giurgeni se strecoară șerpuitor printre dealuri, precum viața omului, cu suișuri și scoborîșuri mai repezi sau mai domoale. E mijloc de toamnă, în preajma slăvirii Sfintei Parascheva.
Norii se joacă printre razele soarelui care zbucnesc printre cețurile cerului. Pe cîmpuri, glugi de porumb arse de brumă, ciopoare de oi și capre. În sate, trudnic adunate, roadele toamnei străjuiesc în stive gospodăriile, în afara gardurilor. În cuprinsul ogrăzilor, o forfotă abia simțită a celor care au pus osîrdie și în acest an la reînvierea dulcilor și trebuincioaselor bucate. Mai este pînă la venirea Babei Iarna, dar nu prea mult. Acum e vremea căptușirii pătulelor cu porumb, a teascului, că fînul a fost demult strîns și are deja acoperămînt de fire brumate.
Greu drumul spre Giurgeni, spre Mănăstire. Chiar și un autoturism are de suferit canonul ulițelor care duc spre Sfîntul lăcaș. E drum la deal, urcat de nenumărate ori de creștinii îndemnați de suferință și credință spre Altarul de unde, poate, va veni izbăvirea. Căci numai credința îi mai poate salva, trudele oamenilor au dat greș.
După un cot de drum pietruit, îmi apare în fața ochilor MÃNÃSTIREA. Casc ochi mari, nevrînd a crede că acesta este edificiul atît de celebru în toată țara. Îmi ascut reflexele minții, toate simțurile, ceva nu îmi pare în regulă. Prea multă admirație pentru un edificiu modest. O biserică obișnuită ca în orice sat, o stăreție modestă, o casă cu un singur cat, o fîntînă arteziană aflată în construcție și un castel de apă. Se va dovedi că la Mănăstirea Giurgeni, avînd Hramul Nașterii Maicii Domnului, totul se petrece după vrerea Divinității, nu după Măreția închipuită de credincioși.
Am fost primit de Părintele Stareț Antonie la intrarea spre trapeză. Blînd la vorbă, Starețul Mănăstirii, a refuzat politicos conversația la vederea carnetului de jurnalist și a aparatului de fotografiat, îmbiindu-ne la o gustare. Ascetă trapeză, împodobită cu o carpetă unde se află cei 12 Apostoli și Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină. Aflată pe zidul opus, o superbă sculptură în basorelief a aceluiași tablou. Ca ziarist ce sînt, număr scaunele aflate în jurul mesei. Sînt în total 20 de locuri menite a ospăta creștinii care adastă, zi sau – mai ales noapte – la Mănăstire. După ce am rostit mulțumirile aduse lui Dumnezeu pentru bucate, am purces la a-l întreba pe Părintele Stareț cîteva lucruri despre Sfînta Mănăstire. Încet - încet, părintele Antonie dă drumul cuvintelor.
Și, după două vorbe, trapeza se scufundă în istoria ultimelor două veacuri, arătînd minunate întâmplări săvîrșite sub ochii veșnicelor icoane. Se cuvine a le scrie în aceste rânduri, spre aducere aminte celor care cred.
Prin secolul al XVIII-lea a găsit de cuviință boierul Giurgea, care avea moșii întinse în partea cuprinsă între cele două dealuri despărțite de pîrîul Radului, să pună lemnul de temelie al unei biserici și al unei Mănăstiri de călugări. Oameni ai lui Dumnezeu, slujind acest Metoc, au dat zbatere de suflet și de parale pentru ridicarea Sfîntului Lăcaș. A rămas, neașteptat, în memoria locurilor și a oamenilor, colonelul Cuza. Omul Cuza, a întors spatele atunci celor care îl propulsaseră spre vremelnică domnie. Ca și alți cutezători neaveniți într-ale guvernării unei țări, pedepsit a fost de Dumnezeire. Atunci s-a împărțit moșia boierului în ceea ce astăzi istoricii, fie ei de profesie, fie purtători de povești spuse prin viu grai din moși-strămoși, afirmă că se află Giurgenii Boierești și Giurgenii Mănăstirești. Iar Domnul Cuza, cînd a venit în vizită pe aceste meleaguri, a primit o palmă. Nimeni nu i-a sărutat mîna, precum zice legenda, că așa a făcut și Moș Ion Roată, plesnit peste obraji de un boier divănit. Palma a primit-o de la Arhimandrita Mănăstirii Giurgeni, Xenia Sion. Vajnică păzitoare a a credinței și a moștenirii de veacuri a Sfîntului Lăcaș, Maica Stareță, purtînd însemnele sufletești dar și cele lumești ale unui rang prea înalt în rîndul femeilor, a zărit din pridvorul Bisericii, un cal care păștea pe imașul Sfintei Mănăstiri. Foc de supărată, știind prea bine că lotrii necredincioși dădeau tîrcoale așezămintelor monahale, a dat poruncă argatului să priponească armăsarul și să-l aducă la Ocol. Apoi, stăpînul calului va să vie și să plătească gloabă. S-a dovedit că stăpînul armăsarului domnesc era Cuza Vodă. Nici faima și puterea de domnitor, și nici fireturile și medaliile pe care le purta cel care a fost numit Domnul Unirii, nu au trezit scînteie de îndurare în sufletul Stareței Xenia Sion. Gîlceava s-a întins ca o focul într-o iarbă uscată. Dîrzenia maicii a fost "răsplătită" prin secularizarea averilor mănăstirești, bogată sursă de înavuțire pentru Partida Națională din acele vremuri.
A venit și începutul de veac douăzeci. Viețuiau întru slujirea celor sfinte mai mult de o sută de maici, fiecare cu ascultarea sa. Și altă minune lumească, în afara gîlcevii cu Vodă Cuza, a trebuit să treacă prin inima Maicei Starețe Xenia. Era pe la sfîrșitul lunii aprilie, cine mai știe dacă trecuseră Sfintele Sărbători ale Paștelui, sau creștinii își izbăveau o parte din păcate prin postul Învierii. Atunci s-a petrecut venirea consilierului Miharzili, emisar al Þarului Petru al Rusiei. Călăreți cu făclii aprinse deschideau drum printre ponoarele pîrîului Radu. Poate că au ocolit înspre dealurile și pădurile dinspre Miazăzi, poate că au poposit la rateșurile, rare în acea vreme, de pe Valea Moldovei și au îndemnat bidiviii spre la valea rîului, pînă dincolo de Vameși. În dimineața, amiaza sau seara – imaginați-vă cu ochii minților domniilor voastre ce doriți – spre Mănăstire a răsunat tropot de copite. Poate era așternut drumul cu prund, poate nu era. Poate că se vor fi boldit a mirare ulițașii din bordeiele înșirate de-a lungul drumeagului, văzînd atîta strălucire. De un lucru nu se poate îndoi nimeni: Maica Stareță Xenia Sion a primit de la înaltul trimis crăiesc un dar de mare preț. Un Epitaf care, îmbrăcat în aur și argint, străjuiește și astăzi partea de din dreapta Sfîntului Altar. În aceeași parte, afară, pe iarba străjuită de un brad înalt, o cruce de piatră, alb văruită, stă la căpătîiul locului de veci al Stareței. E un mormînt micuț, ca de copil. O fi fost avînd Sfințita Maică un trup de copilă, dar – știe Dumnezeu – a avut un suflet și o credință de mucenică.

Recurs la Istorie: pacostea Bisericii - comuniștii

A sosit anul 1959. Cumplite vremuri pentru români, românism și Credință. Părintele Stareț le spune vremuri tulburi. E tînăr, nu a prins acele nenorociri și, în sufletul său de monah iertător, caută a da iertare celor care au săvîrșit atrocitățile. Mănăstirea Giurgeni a fost închisă. La fel ca sute, sau poate mii de credincioși simpli, închinători lui Dumnezeu, și sute de călugări și călugărițe au fost dezbrăcați de sutane, aruncați în temnițele comuniste și supuși torturilor. Adevărat este, unii dintre ei s-au împotrivit cu arma în mînă ocupației sovietice. Erau împotriva noii orînduiri statale. Preoți din zona Banatului și Făgărașului, oameni care nu voiau ca Antichristul să le potopească atît credința, cît și traiul material, au luptat cot la cot cu partizanii. Lipsiți de ajutorul celor din Occident care stăteau la tratative cu sovieticii, au fost răpuși. Unii dintre ei au fost executați în piețele satelor, atunci cînd s-au împotrivit fățiș colectivizării. Alții, predicînd Cuvîntul Domnului prin păduri, au fost înlănțuiți și au pierit la Canal sau în ocnele de sare, murmurînd cu ultimele puteri rugăciuni. Comuniștii au încercat să stîrpească dreapta credință și în oamenii de rînd. La Giurgeni nu au reușit. Mănăstirea a reînviat precum Pasărea Phoenix, din propria cenușă, deși comuniștii au împrăștiat-o în patru zări. A venit vîntul libertății și cenușa s-a reîntors la loc, reclădind acest modest edificiu, dar măreață așezare de spirit. În 1993 s-a reînființat Mănăstirea de călugări. În data de 1 iulie 1995, ca Stareț al Mănăstirii Giurgeni a fost numit părintele Antonie. De atunci, viața la Mănăstire s-a schimbat. Prea Sfîntul Locaș de îndumnezeire a căpătat renume național.

Icoana făcătoare de minuni

În acel an de grație duhovnicească, o familie de medici din Vaslui s-a înfățișat cu smerenia cuvenită la Mănăstirea Giurgeni. Ei se aflau doar în trecere prin acea cale deschisă spre Divinitate, necunoscută încă nici chiar de către sufletul Starețului. Au găsit de cuviință să se închine în noaptea în care se săvîrșeau slujbele Sfîntului Maslu la Icoana Maicii Domnului aflată în biserica Mănăstirii. Tare greu suflet aveau: copilașul lor, de numai trei ani, era surdo-mut și avea cîte șase degete la mâini. Geaba au fost tratamentele lumești date de către medici plodului care se înălțase pe picioare, dar care era neom. S-au închinat o noapte întreagă. Apoi, au urmat alte și alte nopți de rugăciune și de speranță. Or fi fost meșteri într-ale trupului, cu bisturiul sau medicamentele, dar nimic nu putea să îl aducă la starea normală pe micuț. Canonul părinților și al preoților se apropia de sfîrșit. După un an, în octombrie, într-o noapte ploioasă, băiețelul a rostit: „Mamă, ridică-mă, vreau să pup pe Doamne - Doamne”. Mama a leșinat, creștinii aflați la slujbă, ce cunoșteau necazul familiei, au plecat capetele la pămînt, unii plîngînd, alții rîzînd. Se înfăptuise minunea.
Cutremur mare fost atunci în sufletul Starețului Antonie. Cînd s-au revărsat zorile, părintele Antonie s-a rugat de iertare la icoana aflată acolo de la sfînta dată de 6 aprilie 1831 și a coborît-o de pe piedestal, spre a o cerceta. A aflat, cu uimire, că icoana are cinci ochi și două guri. A cercetat Părintele Stareț cărțile sfinte, dar nu a putut să dea explicații definitive. Sfinția Sa crede că cei cinci ochi reprezintă rănile lui Iisus Hristos: patru piroane care i-au țintuit în mod barbar Mîinile și Picioarele pe Sfînta Cruce purtată în spate de Mîntuitor pe Golgota și rana provocată de sulița romanului care i-a înfipt-o în coaste. A împărtășit, creștinește, cele cunoscute, drept credincioșilor din mica parohie Giurgeni. Și a continuat, convins fiind în tot sufletul său să săvîrșească slujbele Sfîntului Maslu.
De multe minuni, Preotul Stareț nu prea poate să îmi spună, au fost prea multe și nicidecum atît de spectaculoase. Dar își amintește despre una dintre ele. Unei femei i se furase vaca. Animalul a fost tăiat și biata creștină s-a trezit văduvită de laptele atît de priincios familiei. A mers la părintele Antonie și i-a povestit necazul. Acesta i-a răspuns: „Nu crede în mine, crede în credința ta, căci aceea te va mîntui”. Auzind cuvintele rostite pentru întîia dată de Iisus Hristos, femeia a ținut canoanele poruncite și, după 40 de zile, s-a arătat făptașul. Acesta nu a apucat să își ispășească pedeapsa în pușcărie, pentru că a fost ucis cu o lovitură de topor în cap, dată de un oarecare criminal cu care era în gîlceavă. A sfîrșit precum vita nevinovată, ucisă de el cu tăișul securii.
Părintele Stareț crede fără de tăgadă că Maica Domnului este Sfînta Sfintelor și că Icoana Sfîntă nu are altă menire decît a arăta creștinilor dreapta cărare a credinței. O pildă este aceea că, timp de 11 ani, acei credincioși din Giurgeni nu au avut parte de nenorocirile produse de stihiile apelor și vîntului și norilor. La Valea Ienei, un sat întreg a alunecat la vale, lăsînd biserica singuratică pe coama dealului. Prin împrejurimi a bătut gheața și a făcut prăpăd prin ogoare, vii și livezi. Nu s-a petrecut așa ceva la Giurgeni. Numai în acest an a bătut gheața, pe cînd porumbul era de două frunzulițe. Năprasnica grindină a fost pusă pe seama necredinței unora dintre giurgeșteni, care aplecaseră în urmă cu vreo doi ani urechea și casa, unor propovăduitori penticostali. Părintele Stareț le-a spus celor îmbisericiți la credința ortodoxă să nu se lase atrași de momelile altor culte. Unii dintre ei au căzut pradă vorbelor mieroase ale penticostalilor, au stat la sfat cu ei, ba chiar au și primit cărți de la aceștia. Bătaia Maicii Domnului, MAMA satului, nu s-a lăsat așteptată. A dat grindina și peste ogoare și grădini, dar și peste sufletele oamenilor.

De ce Sfîntul Maslu? De ce noaptea?

La intrarea în biserică, pe ușă este afișat un program al slujbelor de Sfîntul Maslu. Privesc nedumerit oarecum lista și intru în pridvor. Icoane pretutindeni. Părintele Antonie începe să îmi spună despre fiecare. Nu am timp, mărturisesc, să înțeleg și, mai ales, să privesc și să îmi umplu smerit sufletul de priveliștea minunilor duhovnicești. Văd în partea stîngă a pridvorului un fel de suport pe care sunt orînduite ciocănele pentru Toacă. Mă închin și pășesc în pronaos. Deasupra, balconul vopsit verde pentru corul bisericesc. Un miros de epocă trecută demult, pe cînd ardeau la icoane lumînările din ceară albă, înmiresmate cu mirodenii din Orient, aromă și patină de neșters pentru credincioși. Atmosferă de secol trecut demult în uitare, nemuritor în naosul bisericii. Flori, multe flori la picioarele Sfintei Icoane, care parcă nu se vor ofili niciodată. Un iconostas vechi, dar cu atât mai prețios, icoane naive dar și de curînd pictate și ferecate în aur și argint. Spun, de curînd, acceptînd că de ieri au trecut zece ani. Au fost icoane vechi, de patrimoniu, pe care Părintele Stareț le-a înlocuit cu altele mai „noi”, adică mai tinere cu un secol sau două. Asta de frica nelegiuiților ce sparg Sfinte Biserici, furînd odoare și picturi care au slujit secole de-a rîndul încreștinării muritorilor de rînd. Părintele Stareț aduce din Sfîntul Altar o carte cu negre coperte. Aici se află taina Sfîntului Maslu. E o culegere de rugăciuni menite a alina sufletele celor care, năpăstuiți de boli ale trupului și sufletului, nădăjduiesc a se pricopsi de la Dumnezeu. Sînt acolo, între coperte, înscrise cu litere drepte și groase, ca în Evanghelie, rugăciunile pentru tămăduirea sufletelor, a trupurilor, a caselor, a furturilor și unele numai pentru ochii și sufletele preoților. Sfîntul Maslu presupune citirea Moliftelor Sfîntului Vasile cel Mare și a Moliftelor Sfîntului Ioan Gură de Aur. Grele slujbe, la citirea cărora nu se încumetă orice preot. Și asta pentru că, trudind la citirea acestora, în fața celor care au nevoie de tămăduire, Necuratul sare din sufletele celor aflați în suferință și se repede asupra preotului slujitor al Dumnezeirii. Uneori, puterile cele întunecate pot a-i sfîrteca sufletul sau trupul preotului slujitor, prin lucrările lor necurate. Doar trei preoți din Neamț se încumetă a înfrunta urgia dezlănțuită a celui rău asupra lor. Printre aceștia, Părintele Stareț Antonie. A suferit din această cauză, cum puțini alții au avut parte, dar nu s-a lăsat.
De ce se săvîrșesc noaptea aceste slujbe? Pentru că, după lăsarea întunericului, cînd tot omul are nevoie de hodină, așa cum a lăsat Dumnezeu, canonul clericului și al mireanului se mărește, păcatele se amplifică în suflete și ies mai ușor la iveală pentru a fi îndepărtate. Și apoi, este un canon care trebuie dus la împlinire pentru că Domnul Dumnezeu vrea să vadă cîtă credință se află în fiecare dintre robii săi. La Sfîntul Maslu vin sute de oameni, din toate colțurile țării.
La Biserică bate toaca. La noapte sînt slujbele Sfîntului Maslu. Deja niște timișoreni așteaptă lăsarea întunericului și dangătul clopotelor care îi va chema spre biserica amirosind a veche credință și lumînări de ceară. Părintele Stareț are treabă prin gospodărie. Apoi se va îmbrăca în Sfintele Veșminte și va purcede la ceremonialul sfânt prin care îi ia din prea plinul sufletului său, spre a-l dărui celor aflați la necaz.
Am plecat spre Roman. Deasupra Giurgenilor apunea Soarele. Se vedea luminată valea pîrîului lui Radu. Peste Giurgenii Domnești și peste Giurgenii Mănăstirești razele se revărsau la fel de blînd. La urma urmei, sînt lucrările Domnului și se cuvine să primească aceeași lumină.