Ce frumos ne strângem seara lucrurile
și plecăm în case, prin locuri cu muzică
și lumini,
mașinile își răresc și ele rănile pe care
le pictează prin aer, peste carnea noastră.
Atunci sunt tot mai aproape de pământ, mă întind
peste palmele lui și las lumea să tacă.
Să uite pentru încă o noapte că mai există
umbre, cai și lucruri atât de frumoase, că te
cobori cu buzele și plângi, în fiecare clipă,
în fiecare schelet ba din lemn, ba din sărut.


Ce frumos ne stergem seara pătura peste picioare
și împingem întunericul cu degetele peste trup.
Ca o sculptură ruptă pe jumătatea cărnii din care
naști doar cu buzele și taci neîntrerupt,
ce frumos ne strângem lucrurile peste pământ.