mai știi zidul de cărămidă roșie
ne înghițea pe rând trupurile pătimașe
în noaptea aceea
ne-am măsurat răsuflarea
piele pe piele

mai știi pe câte bănci
ne-am lăsat povestea să
se așterne pe drumul spre casă
se lăsa frigul și
ne strângeam în brațe

zilele în care tu făceai pe oarba
mă luai de braț te conduceam
pe strada unde ploua și
nu aveam umbrelă îmi zâmbeai

făceam dragoste sub plopul
acela bătrân și strâmb
îți simțeam carnea în crăpăturile palmelor
aprindeam țigări iar tu îmi cântai
săream apoi gardul în bezna orașului

ți-o mai aduci aminte pe Sârbu fetița
care avea nevoie de mărunt
zâmbea strângând cu teamă din măsele
întindea și mâna
câteodată era fardată

ea nu știe nimic și nu va ști niciodată