oul
anevoie se întoarce de jur împejurul cunoașterii de sine.
nu l-a amețit vinul vechi din cramele împărătești;
se împiedică numai de degetele înțepenite ale necunoscuților înfășurați în umbră,
care scaldă, miercurea după maslu, sufletele celor fără suflet,
iar vinerea,
curață albeața din ochiii încrezuților, care nu cred până nu văd.

cutremurat de glasul mustrării,
se rostogoleste pe pardoseala vieții; se
sparge.

gălbenușul e tare, semn că oul a fost bine fiert în ibricul încercărilor.
o minge de foc aruncă peste umăr calotele sferice ce îngrădesc nemărginirea;
este liber.
se ridică mai întâi pe coate, apoi în genunchi;
suie ușor asemenea unui zmeu întins de un copil pe coama colinei albastre.
“-mamă, a răsărit soarele!”