Nu mă mai recunosc deși-mi sunt singur,
Merg sprijinit de aer cu năluci de aripi.

Odată m-am rătăcit în pădure:
Mă apăram de arbori cu securea
Fără să știu că în mine creșteau.

Cu tălpile goale am parcurs
Manuscrisul de iarbă al câmpiei.

Într-o toamnă târzie am încercat o transcriere:
Dâra de sânge, indescifrabilă semnătură a vârstei
M-a îndrumat către un loc alb;

Am poposit cu pietricele în pumni lângă un pârâu-
Cioburi clătinate, gândurile acelea.

Aici, cel ce eram și acesta
Ne adunăm sub aceeași înfățișare-
A vasului secat.