ca un copac în prag de iarnă
cu frunzele înlăcrimate
alcătuiam un fel de cântec
de-o nebunească simplitate

o simfonie despre păsări
și lumea lor înaripată
ce vor zbura-ntr-o altă țară
spre-a nu mă mai găsi vreodată

pământul îmi urca prin sevă
cu-nvăluiri de somn și frig
eram copacul cel mai singur
și cel mai dornic să te strig

în noaptea ultimă în care
curgeau pe ramuri lacrimi grele
asupra-mi răsări deodată
un cer cu izbucniri de stele

din care se desprinse una
având cel mai albastru nimb
dar și puteri nemaivăzute
de-a mă răpi din anotimp