Din imensa atmosferă ce doar mintea o măsoară,
Zgomotos se-aude o flamă ce din ceruri se coboară;
Când spre dreapta când spre stânga, printre norii plini de ploaie,
Întâlnind muntele-n cale după forma lui se-ndoaie.

Cine este această flamă? Și ce vești ne poate aduce?
Este fulgerul ce-ndeamnă, trăsnetul să ne apuce,
Dar muntele nu îl lasă, în adâncuri îl aruncă,
Într-o grotă fără forme, de ape săpată-n stâncă.

Drumul său lasă în urmă, pulbere neagră de fum
Și un trăsnet fără milă, transformând totul în scrum.
Un dezastru fără margini, norii spulberați de vânt
Provoacă o vijelie, culcă totul la pământ.

Scurmă rocile și stânca, le aruncă peste deal,
Și urnește o mocirlă ce se scurge în aval.
Tot ce-n cale întâlnește, toacă, macină mărunt,
În fața ta ce apare? Numai apă și pământ!

Mă aplec c-o rugăciune: Doamne….. Cu ce ți-am greșit?
Mi-ai luat părinții, casa, toate mi le-ai mistuit !
Acum… Ia mă și pe mine, n-are rost să mai trăiesc,
Nu am lacrimi pe sub gene, nici pe cine să jelesc.

Vântul se mai potolește, iar puhoaiele se scurg,
Peste tot șiroi de lacrimi…. Doar o rază spre amurg
Mai plutește printre norii, de povară descărcați,
Ce-și urmează a lor cale, noi…… Rămânem disperați,

Cu speranța ce ne spune: „Viața-și are drumul său”,
S-o trăiești cum ți-e sorocul și cu bine și cu rău.
De ești vrednic, vei fi tare, vei învinge orice greu,
Dumnezeu?...E unul singur, el ne judecă mereu.
Corneliu