poetul e în vervă şi verva e poetul,

ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul?

deschide cartea groasă cu foile virgine

şi scrie epopeea tiparelor aldine.

ce titlu să îi pună tristeţii fără nume?

pe care dintre muze, în vers, să o sugrume?

poetul e în vână şi vâna e poetul,

şi sângele ne spune: acesta e profetul.

durerii nu-i va pune cea mai frumoasă mască

şi foamea ancestrală n-o va hrăni cu pască,

şi lacrimi el va curge, ca să sfinţească glia,

din negurile vremii îl strigă România.

fiţi gata, e momentul, să vină sfânta moarte,

din tainiţele nopţii se-aude, de departe,

un scâncet de copil şi-un urlet decibelic,

şi inima oftează în spaţiul interbelic,

şi Luna îşi arată cadavrul pe fereastră,

o palidă făptură ce intră-n casa noastră.

poetul e pe moarte şi moartea e poetul,

şi veşnic, peste toate, îşi pune epitetul.

a fi sau a nu fi?, aceasta-i întrebarea,

răspunsul îl aflăm odată cu turbarea.

coperţile se-nchid, poetul se rezeamă

de ultima secundă şi nu mai are teamă,

deschide ochii larg, cât viaţa să încapă

în spatele retinei - se adânceşte-o groapă

şi trupul se agaţă de ultima suflare,

şi tot ce i-a plăcut - acuma i se pare…

şi tot ce i se pare - îi place şi mai mult.

nu-i nicio îndoială în spaţiul cel ocult.

o flacără se-aprinde şi-un muc de lumânare

ne spune cald adio - cu ceară şi cu fum,

şi sângele rămâne o pată de culoare -

e urma unui scrib ce a plecat la drum.