Blândă împăcare
mă surprinde,
cobor trepte joase,
trecute de vreme
și de urme
roase,
suferinde...
piatră cenușie
din cea care știe
tot ce a lăsat
în firida ei
un veac.

Pășesc apoi prin alte încăperi,
cea cu timpane, plăcută,
atentă
la ecoul zilei de ieri
și cea a zilei de mâine
cu două globuri
cristaline.

Mai trec prin abatoare și bucătării
puse prost,
pe sub parfumerii...
Mă las apoi ușor, în jos
și mă strecor
sfios
în odaia
cea mai din dos,
intimă, inimă.

Nu respir, nu clipesc,
ascult de-afară
vânt cald, de primăvară
cu miros adânc, de seară
și deschid
ușă ascunsă,
neunsă.

Mut,
te privesc.
Nu cred că n-ai știut...
Era deschisă.
Îți șoptesc:
"intră..."