Lumina stelilor
Piare cu focul lor.
Noaptea să-ncuibează
Ca să nu să vază.
Umbra sa slăbește,
Un nor să ivește,
Să-nnalță și crește,
Dar ziua îl gonește.
Și cât ea s-arată,
Draga nopții fată,
Smerita tăcere
Văz că-ndată piare.
Iubețul satiraș,
Marghiol și îngănaș,
Aleargă în pădure
Să spuie, să jure
Rău inimii sale

Nimfii fără jale,
Care, spăimântată,
Fuge tot d-o dată.
Pă fruntea-i zburlită
Fața lui hulită
Scrisă-i dăsfrânare,
O sete prea mare
Și-o grea robie l-Amor,
Al veseliii fecior.

Avrora s-arată
Foarte luminată,
Ea împodobește
Cerul și-l poliește
Și cât e arătoasă
Floarea și frumoasă
Care o înflorește,
Fața așa-i lucește.

Iar Somnul împărat,
Cu mac împrejurat,
Intră-n car d-abanos
Cu greu, fiind lenevos.
E pă lângă dânsul
Minciuna și visul
Și-ndată văz zburând
Amorul, trist, văzând
Că alba zi să ivește
Și ne-nțelepțește.
Când nu-i noaptea tare
Gluma n-are stare.
Pă pat dă trandafir

Flora și cu Zefir,
Care oftează tare
Stându-i la picioare
Și Amorul iclenește
Peptu-i dăzvălește.
Ea într-această stare
Așteaptă ziua mare.
Prea vrednica albină
În câmp, în grădină,
Cată floricele
Să sugă din ele.

Fluturle zadarnic
El, cu mult mai grabnic,
Zboară tot făr' dă spor
Din zambilă-n bujor.
Până o floricică
Tot nu să dăspică,
El mult să muncește
Iar d-o dobândește,
Mulțumită n-are
Și i să pare amare,
L-alta năvălește,
P-a dintâi hulește
Și cât gustă o dată
Pofta-i piare-ndată.
Văz harnicul boar
Puind boii săi la car,
Le zâce dân gură
Că merg l-arătură.
Tânara păstorea
Zmulge o viorea,
La piapt o sădește,
Fața i să voiește
Și-ș poartă oile sale
Pă munte, pă vale.
Cât e dă frumoasă
Fire, și făloasă,
Căci tot e înverzit
Și tot e înflorit.
O, privigătoare,
Cât eșt(i) cântătoare!
Glasul tău învie
Pădurea pustie,
Versul tău cel frumos
Face un loc norocos.
Văz pe mândrul Febus
Făcându-ș drum în sus.
Pă cer cât să ivește,
Caru său lucește.

1792-1796