agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-03-12 | |
Arabescuri limitate de lumina noroioasă
Se scufundă nopți prin case, prea utila mea frumoasă Virulentă, vino, vată, spor de nori pe ceruri lude Jur căușe de lumină dintre smocurile ude Semeni cu răscrucea vie din răstălmăcirea spartă Eu, hotarul de câmpie, tu, nemuritoare artă. Ești femeie, moi în tine, roșii cozi de veveriță Din culoarea rubinie de copil de grădiniță Trag pe cerul alb ca moartea, o grădină de căpșune Și din India secretă, moartea vine-n gânduri bune Ca o nepăsare stoarsă din efortul viețuirii Tu ești lumânarea arsă, eu, un orb în voia firii. Te-ai topit fără tocmeală, fără sens lumina moale Mi-a străpuns pleoapă cu pleoapă, adormind orbite goale Dar te simt, cu vârful limbii dintre degetele roase De atâtea zvonuri calde și de ziduri și de case. Gardurile de pe uliți îmi agață pielea vie Tu ești capra Amalteea, eu sunt frageda câmpie Răsărită din licoarea diminaticei urzeli Þesăturilor de rouă mai de azi și mai de ieri Ești sămânța netrăită așteptând un strop de viață Eu sunt numai negustorul, orb, lumină, văl de ceață Sunt doar simplul cap de iască, mă aprind la o scânteie Și cu stropul de culoare fac din mamă o femeie Îi dau rod și îi dau viață, și din viață o ridic Ea e zâna, zeitatea Eu, prea stors, nu sunt nimic. Și așa, prea plinul lumii, din femeie se-ntrupează Regăsindu-se în sensul golului ce o creează. Este lumea un amestec ordonat în miez de haos E altarul cărnii tale și nimicul din pronaos. Din demența asta pură, nemișcat necunoscută Te sărut mușcat pe gură, Tu, prea sfântă decăzută. Tu făptură neatinsă, închinată prin biserici Tu, zidită, adulată, ridicată-n slăvi de clerici Tu bucată de plămadă sub o mână prea bolnavă De iubire pământească, tu divinitate sclavă. Nici nu știi când vii pe lume, lumea iar când o ridici Din nimicul gol din mine și din lacrimi și urzici Din furnicături plăcute și din gemete adânci Ca din ape curgătoare sfâșiate printre stânci Tu, femeie, tu natură, panteon de lucruri vii, Vino să te mușc de gură, Vino-n cer, și fă copii.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate