Cic-a fost măre odată
Nu știu unde, nu știu când
Într-o iarnă deocheată
Răscolită pe pământ
Cic-au fost, așa se spune
Îngropate pân la brâu
O jumate de genune,
Un pom roditor și-un râu.
Și cum stau toți trei, aievea,
Cum te văd și cum mă vezi,
Gâlgâind, vuind cu jale,
Ori visând după livezi,
Viețuind de azi pe mâine,
Fără gânduri de mărire,
Fără rost și fără noimă,
Numai ce au prins de știre,
Au aflat, așa-ntro doară,
Din șoptirea vântului,
Că se află întro țară,
Că nu sunt așa, hai hui.
Cam așa-ncepe povestea,
Însă Domnul să mă ție,
M-am luat binișor cu vorba,
Și n-am spus despre câmpie.
Era verde, despletită,
Și subțire, și frumoasă,
Neștiută, neumblată,
Neatinsă de vreo coasă.
O câmpie-n toată legea,
Ce să mai… o poezie!
Ba, pe lângă toate astea,
Unde pui că era vie?
Nu vă zic aici brașoave,
Numai ca să vă încânt.
Doar că, vezi, câmpia asta,
Era raiul pe pământ.
Și-n câmpia asta frate,
Îngropate pân la brâu,
Stau și pomul, și genunea,
Și mai ce? A, da,
Și-un râu.
Cele trei la urmă zise,
Povestite mai întâi,
Așteptau sfârșitul lumii,
Fără nici un căpătâi.
Nu aveau nici o durere,
Nu scoteau nici un suspin.
Erau, vezi mata, ferite,
Și de jale, și de chin.
Să vă spun că era bine?
Dacă nu-I adevărat?
Să m-apuc să torn istorii?
Să mă umplu de păcat?
Mai bine opresc povestea,
Preț de numai o clipită,
Și mă duc să cer povață
La persoana potrivită.
…
M-am întors, e bine-acuma
Cât să spui cuvântul “plici”,
Am fost să îi cer părearea,
Și lu văr-miu, Păcălici.
Nu căscați gura la mine,
N-am făcut nici o scofală.
După ce I-am zis povestea,
Mi-a spus doar… ce plictiseală.
După care, năzdrăvanul,
A mai pus-o de-o șotie,
Mi-a cerut, discret, adresa
De la prietena câmpie.
Nu îmi cereți amănunte!
N-am de unde să le știu.
Mai bine reiau povestea,
Că s-a cam făcut târziu.
Numai ce au prins de veste,
Râul pomul și genunea,
Și au și pornit să-ntrebe
Pe bătrânul de când lumea.
Cum că ce e aia țară,
Și pe ei de ce-I unește,
Că doar pomul face poame,
Că doar râul crește pește.
Iar genunea… hăulește.
Unde se ascunde lanțul
Care-I leagă așa strâns?
Moșul nu le-a spus nimica,
Și-atunci ei s-au pus pe plâns.
Apa s-a umflat în matcă,
Hăul a căzut în sine,
Iară pomul, ca de toamnă
S-a n-roșit, s-a-ngălbenit
Și s-a scuturat odată,
Cum îi stă pomului bine,
Și cât ai plezni din palme
Ce să vezi, s-a desfrunzit!
Ei, dar moșul decând lumea,
Nici că s-a înduplecat.
A rămas tăcut și aspru,
Mohorât și-ngândurat.
Mângâindu-și barba albă
Și mustețile fuior,
Și visând cu-amărăciune
La un moș bătrân junior.
Pasămite, de când lumea,
Moșul își dorea un fiu,
Doar că încă nu-ntâlnise
Jumătatea lui de viu.
Și vă spun, - da, nu mă spuneți,
Că se supără pe mine -
Dup-atât-amar de zile,
De nici minte nu le ține,
După ce-a văzut în cale
Tot ce mișcă și există,
Moșul nostru a luat cu sine,
Ca prieten… o batistă.
Și cu ea, din vreme-n vreme,
Își mai pierde-nlăcrimarea,
Scuturând-o lângă sine
Și născând din lacrimi, marea.
Iar acum plângeau alături,
Râul, pomul și genunea.
Stârnind marea, născocită
De bătrânul decând lumea.
Din tării, văzând acestea,
Soarele, bolnav de ciudă,
Că din lacrima mulțimii
Se ridică marea udă,
S-a gândit că toate astea
Sunt făcute din adins,
Și, doar ca să se răzbune,
Așa tare s-a încins,
Că a ars de tot, săracul,
Și la asfințit, s-a stins.
Numai că, din zăpușală,
Apa lacrimii, glumeață,
S-a ascuns pe ea de sine,
Preschimbându-se în ceață.
S-a lăsat apoi curtată,
De suflarea de Zefir,
Și au adus ei doi pe lume
Primul fir de trandafir.
Însă floarea n-avea țepe
Numai frunze și petale
Și umbla de colo colo
În picioarele-i verzi, goale.
Printre lacrimi și suspine
Au vazut atunci minunea
Pomul, râul și genunea
Și bătrânul decândlumea.
Și-au rămas în clar de lună
Fermecați de arătare
Căci zăreau întâia oara
Un firav boboc de floare.
Au uitat si de durere
Au uitat si de suspin
Dar frumoasa mângâiere
A născut și primul spin.
Tare ar fi vrut-o aproape
Langa el să înflorească
Pomul, cu frunziș de pleoape
Și coroană-mpărătească.
Râul, iute, cum i-i felul
De iubire podidit
Se vedea cu chip de floare
Printre unde oglindit
Goală s-a simțit genunea,
Prăpăstioasă cum o știm
Ar fi vrut ca trandafirul
Să rămână june prim.
Iar bătrânul decândlumea
Singur vrea să se inspire
Din mireasma delicată
A făpturii trandafire.
S-au privit unii pe alții
Cu un dram de îndoială
Și când au băgat de seamă
Că nu-i vreme de tocmeală
S-au grăbit să țină calea
Florii proaspete și pure
Să-i promită marea, sarea
Și doar, doar să o îndure
Fiecare dintre dânșii,
Doar cu dânsul să rămână
Însă toți, din graba mare
Când să aibă floarea-n mână
S-au împiedicat de plasa
Razelor de lună nouă
Și-au rănit tulpina florii
Împărțind lumea în două.
Semnul dragostei aprinse
A dorinței fără stavili
Tradafirul vechi se stinse
Și, după unele pravili,
Renăscu din propria moarte
Mai frumos ca niciodată
Însă, ce să vezi, tulpina
Verde și înțepoșată,
Alunga orice atingeri
Jur, și-aicea mă închin.
De atunci orice iubire
Are partea ei de spin.
Toți cei patru, cu bătrânul
Și, la început, cei trei,
Au născut în jurul florii
Taman țara dragostei.
Nu-i ușor s-ajungi acolo,
Vezi matale, nici o hartă
N-a marcat cu linii clare
Vreun drum sau vreo poartă.

Am să-ți spun o taină, însă,
Fără poartă, fără drum,
Din destin sau întâmplare
Eși acolo, chiar acum!