Tâlharii de poeți


Într-o bună zi, au dat buzna și ne-au atacat bandiții;
o șleahtă întregă, înarmați cu lamele lor de argint
(pe care cu toții le-am visat în copilărie, sau și mai încoace,
zilele astea poate). Și ne-au jefuit, a fost un jaf armat
(pentru că purtau și cuțite, din argint) –
deși ei pretindeau că nu iau decât ce-i oricum al lor
și că, prin urmare, n-ar fi tâlhari, ci mai degrabă
un fel de justițiari –, și după ce au luat ce doreau,
ne-au tăiat limbile cu lamele lor de argint.
Bineînțeles, între noi erau și dintre aceia care nu știau
că au limbi, de aceea nu au trezit suspiciuni;
ei au fost prădați pe ascuns, că să zicem așa,
adică nici ei n-au știut că sunt jefuiți,
nici bandiții n-au știut că-i jefuiesc,
dar asta e altă poveste. Și apoi au tot venit bandiții ăștia,
niște ticăloși, încât unii dintre noi au renunțat chiar
să-și mai pună încuietori la uși; alții însă,
printre care, fără falsă modestie, mă număr și eu,
au continuat să verifice de trei ori ușa înainte de culcare.
(Inutil). Și s-au apucat să scrie denunțuri,
ne-am apucat, m-am apucat; deși știu că mă face o victimă sigură,
că ticăloșii tocmai denunțul ăsta or să-l vrea, or să și-l revendice