Auzi uneori respiratii
printre copacii autumnali, pe moarte,
Intre zodii de cuc si ritmuri de pasi,
o inima mare a ierbii cosite,
A frunzelor devenite covoare patetice,
Ale iubirilor de care nu mai avem nevoie...
..Ce suflu sistolic are pamintul acesta?!
Ce inima bolnava,cu explozii de pusee intr-un timp
plin de fum si uitare peste sunete si arome
ale pasilor pasilor nostri
uitati de-asta vara pe aleile tragice...
ale unui trecut inodor,incolor,
Inchis in aminitiri de ceata si umbre.
Ma uit adeseori,acustic inca,
In tacerea de seara a ploii ce-mi raneste fereastra
biciuri de foc alb peste plantele ce nu sint inca ingropate,
comemorate, triate-n ierbare stiintifice, nenumite
terminologic ...nicicum.
..Timp al uitarii in acustica bolborosinda a cafelei
care ma doare prin fumul tigarii aprinse
,interzise sa fie fumata pina la capat...
Nu stiu, simt o durere aritmica in mine,
Ca si cum eu as fi insasi evolutia tragica
a pamintului pregatit pentru hibernarea zapezilor,
a gindurilor albe,
a sistolelor stalactitelor lungi
pe care poezia le stringe in cutii de carton
si le lasa linga usa, linga cutia postala..
Atunci se produc marile auditii ale toamnei
aritmice, lungi, intr-un pianissimo impecabil
care ma identifica cu durerea naturii
in timpul pierderii sale de sine
intr-o toamna deloc diferita de alta toamna
Intr-un ciclu incredibil de banal aruncat indolent,
Intr-un spatiu nebanuit de larg, de un Dumnezeu
dezordonat, indiferent...
...nepregatit sa ne raspunda.