Într-o zi mai insorită,
Priveam fără grijă în oglindă.
Și am fost puțin șocată,
Când niște riduri mi-au zâmbit toate odată .


Pe câmpuri negre, murdare de zăpadă
Eu drumuri îmi croiam.
Și aveam un mers ciudat, mai legănat
Oase roase îmi scârțiau.

Și gerul mușca crud din carnea-mi
Cândva tare…
Și vântul mă cioplea după imaginea
lumii ce mă-nconjoară.


Prăbușită-n mine, cu ochii arși
Cu buzele crăpate, roasă de vreme până la suflet.
Cu pielea uscată de parcă n-ar fi fost a mea,
pe care scrisă era aventura vieții mele.
Inima îmi era totuși vie, cânta
a vieții simfonie.

Și un gând care mă izbește:
Că mai departe nu pot merge.




Doi crini mi-au înflorit pe piept,
Și-un trandafir în inimă,
O salcie peste părul meu,
Și vântul care-o piaptănă.