Fericirea nu știe scrie litere pe coală!
E analfabetă, egoistă și un mit!
Nefirescul ei splendid e-nvârtit în cuvinte nude,
Se dezleagă ușor ca un giulgiu și doar atunci
Tristețea urlă-n doine cu răgetele leilor vânați.
Și crud, speranțele se-avântă pe hârtie, mărginite și strâmte.

Culeg idei poticnite pe străzi
Dezmemebrate ici și colo-n cuvinte,
Măcinate-n imagini sârmuite cu spini.
Ele se hazardează-n mocirlă ca-n apă
Și printre dinții murdari mă mesteca cu poftă.
Atunci, eu, toată, mă trezesc, mă evapor și mă plâng
pe-brazul tău.
Luându-mă-n palma ta, ca să mă ștergi, naivă, te sărut...
Scurtcircuit de liniște...Leii mi s-au dezactivat.

Fericirea, fiica liniștii, va trasa naturi ascunse
Printre jungle enorme și răstălmăciri greșite.
Dar voi zâmbi, poate, spre liniște.
Voi fi privită duios de simplu, dintr-un colț,
Din noaptea cu idei dezmembrate.
Din cealaltă parte a liniștii va tremura sacru, ziua.
Va tremura cu teamă de ideile neadunate
Și răsăritul îmi va lumina, sau nu, sensul.