Dator lui Eminescu


Îți sunt dator să-ți scriu în versuri
O laudă cum n-ai visat,
Căci, într-o lume de eresuri,
Tu calea mea ai luminat.

Știu c-ai fost om și că eroarea
A fost, arar, stăpâna ta,
Dar tu ai prețuit visarea-
Eternă-i prețuirea mea…

Nu mi te-nchipui ca pe-un înger
Sau ca pe un nebun visând-
Ai fost nebun, ai fost și înger,
Ai fost și vesel și plângând,

Dar dintre toți ce-n voia sorții
Au răsărit și-s azi trecut,
Doar tu n-ai fost supusul morții:
Tu nu ești ideal pierdut.

Tu ești iubirea de pe urmă,
Mai ca iubirea cea dintâi;
În recea umbră ce te-ndrumă,
Tu ideal etern rămâi.

Nu recea cumpăn-a gândirii,
Cum tu spuneai adeseori,
Ai căutat-o-n taina firii,
Ci-ai vrut să dai lumii fiori,

Ai vrut să naști senzații care,
Prin născociri sau adevăr,
Să ne îndemne spre visare,
S-avem un țel nemuritor…

Acum, când lumea e cuprinsă
De visul tău, de-al tău amor,
Voi pogorî pe fruntea-ți stinsă
Cununa ultimului dor…

Îți voi lăsa tăcerea nopții
Și taina vechilor tristeți;
Vei fi stăpân etern al morții,
Ca-n timpul tristei tale vieți:

Va plânge luna printre stele
Și, printre brazi, veșnicul vânt,
Va plânge marea valuri grele,
Va plânge doina, cântec sfânt…

În urma ta lăsând durerea
De a te pierde iar și iar,
Ne iartă nouă decăderea,
Tu regăsește-ți visul doar.

Nu pedepsi esența firii,
Luceafăr blând, nemuritor,
Căci, pentru clipa nemuririi,
Te laud, și-ți rămân dator…