Între două lumi

Mergeam...
Pe un drum drept
Ce părea nesfârșit-
Deasupra lumii nori nu erau încă;
De-o parte și de alta,
În față și în spate,
Vedeam mereu copaci înverziți.
De pretutindeni către pretutindeni
Roiau vrăbii și rândunici
Însoțindu-mi călătoria
Cu trilurile lor superbe.
Era încă vară...
Lumină,
Un soare arzător și totuși blând;
Pășeam pe pământ, ușor și fără grijă,
Iarba-mi părea atunci nemuritoare...
Unde ducea oare cărarea aceea dreaptă
Pe care mergeam de când mă știu?
Mă născusem cu un singur cuvânt: înainte,
Capătul spre care tânjeam era totul,
Mă credeam fericit, tot sperând,
În neliniștea drumului către rai,
Și cerul acela acela albastru senin...
Pierdute minți, păcat de regăsire:
Drumul acela era pentru doi...
Oglinda unei ape spartă de un picur,
Tablou pătat și prea uzat de ani,
O clipă-ți trebuie ca să spulberi timpul,
La fel s-a dus tot ce credeam frumos.
În jurul meu, furtună...
Uitasem că deasupra infimului uman
Veghea marea de stele;
Din inima-nchisorii eterne de eter,
Din taina tristei umbre a cosmicului vid,
Uitasem că durerea scânteia își aruncă
Spre a-nvăța nimicul că nu a răsplătit
În calea lui cea oarbă ce e universal.
Uitasem că esența și dorul meu fierbinte
De a străbate drumul, era din stele luat,
Că raiul se tot duce, fugind mereu de mine,
Că el era în urmă și tot era greșeală,
Că viața mea umană a fost un vis ciudat...
............................................................
Rămas sunt în țărână, potecile-au murit,
Am mii de căi în față și mii de căi în urmă-
Dintre acestea, oare, pe care s-o apuc?
La orice pas, piciorul se-afundă în țărână,
În juru-mi e-ntuneric, de ce nu văd nimic?
De ce în lumea nouă, zeii m-au părăsit?
Aș vrea să sar, să scap de pas, de corp,
Din tot ce-am fost, să fiu... un suflet liniștit
Cu propria mea prezență, cu visu-mi infinit,
Dar cum să sar: se-aude în jurul meu furtuna,
Contururi mari de stâncă se clatină prin beznă;
În vuietul de valuri și-al vântului nebun.
Decât să fiu un suflet de-a pururi chinuit,
Hălăduind întruna, ca moartea bântuind,
M-ascund numai în mine, mă-ntorc către lumină,
Renunț la visul lumii, pierzând din armonii.
Azi soarele mă arde, m-acoperă cu foc...
Am înghețat în sine-mi, nu mai văd raiul:
Între două lumi, m-am depărtat de mine,
Anii aceia...au trecut demult.