Priveghi

Am fost acolo unde toate
Cu totul vor să fie una
Și, de nimic încătușate,
Devin nimic cu toate-ntruna.

Am fost acolo unde stele,
Arzând de tainice chemări,
Umbresc vechi turnuri de castele,
Călătorind spre alte zări.

Am fost acolo unde luna,
Sferă de har și de visare,
Își spulberă de jar cununa,
Veșnică rece-a ei chemare.

Am fost, prin lacrimi de jelire
Și prin surâs de bucurie,
Să văd de omul are oare
Mai bun decât este să fie.

Am fost pe munți și prin adâncuri,
Întunecimi necunoscute;
Prin universul meu de gânduri
Trecură-n rând și lei și ciute.

Dar, prin nimic și printre toate,
Mereu străin, fără odihnă
Fugeam, și fi-va-mi peste poate
De-acum să mai privesc în tihnă

Cum rai și iad se împreună
În lumea fără de măsură
Și cum ascunse în minciună
Și adevărurile fură.

Eu am cuprins mai multe încă
În mintea mea ce fără preget
Căta, ca neclintită stâncă,
Să-nfrunte cruntul vremii cuget

Decât cuprinde-va trecutul
În viitorul fără urmă,
Decât v-o duce pe voi gândul,
Până ce viața vi se curmă.

Am vrut s-arăt că nici destinul
Nu este mai presus de mine,
Dar am privit treptat cum chinul
Meu apără numai ruine.
……………………….

Voi fi așa precum nimicul
Cuprinde în nimicu-i toate
Și voi ceda deodată totul
Unei iubiri nemaivisate.

Mormântul fi-va-mi într-o clipă
Săpat de vecii nerăbdării
Și moartea, regăsită-n pripă,
Își va întinde iar fiorii.

Iar moartea mea va duce iară
La lumea-aceea fericită…
Căci, făr-a grijilor povară,
Și suferința e iubită.

Doar amintirea unei glorii
Străvechi va stărui săpată
De roua licărind în zorii
De zi având o altă soartă…