vela care-și stinge setea-n mare,
însetată până în nisip,

mă gândeam să fie el
când mi-am găsit prietenul
în stradă,

sufocat cu fantomele
unor ochi de bronz,
tatăl său,
sânge cabrat într-una din
litere ca ultimă revoltă,
pantomimă a urii într-un
apus violet, frunze
care cad în
praf,
el, tras pe nas de primul
privitor.

Circul stelelor, sufletele cele mai mici
și cele mai împrăștiate,
sub ochii păroși ai sfinților
de atâta stat cu fața în păpădia
cotor a timpului.

Fiecare licurici ar vrea sa fie o
supernovă – secunda lor un
moment orbitor.

viața în trepte ale unei
din ce în ce mai mari înțelegeri,
fiecare crudă,
viteza orgasmică a rearanjărilor de
conștiință,
iese a fi o zgârietură.
pozăm în multe vitralii,
instantanee dintr-un vis,
care converg s-arate
demența narcisistă a
unei lungi treziri,
un obraz spart de ceea ce ne
face oameni: timpul.
ia bucata de sticlă
taie-te și ține minte –
e un lucru greu, să ții minte.
Ești singur.

L-am găsit medalion sub limba unui șarpe,
O nimfă de extraordinară frumusețe,
mi-a explodat în creier și
a început să zboare ca un nebun,
eu - mut
în primăvara aripilor lui.
În cuvinte simple am vorbit,
din floare în floare, dialog
cu un fluture,
își crește o mustață și
farmecul izbitor cade în repetiție,
avea un fiecare cuvânt nectar.
ce era fulger e linie de fum,
ce era văzduh e toamnă.
Acum, îl găsesc în stradă,
jumate om jumate memorie.

Trăiești din clipocitul cuvintelor
pe capul inelui tău,
sorbi din ochi
stalactitele din care-și
va lua el sarea.

Mai am o secundă și-s mut;
Ce secundă!
Într-o seară tăioasă ca o lamă
s-a uitat în oglindă
și și-a spus cuvinte:
Ce cuvinte!