Se face liniște.
Vocile trecute și lumina lor
Se pierd în spatele meu …
Și rămân singur.
Nimicul mi se-așterne-n cale,
Un hău gol și-ntunecat
Ce nu conține-n sinedecât noapte și nimic.
Mi-e atât de-aproape
Și totuși străin.
Mă voi pierde în el
Cu tot ce am mai greu.
Și viața mea și tot ce am
Vor fi nimic și vis trecut.
Iată-l, m-apropii de el,
Și cad și toată-mi răsuflarea
Se pierde-n îndărăt
Ca fum și zgură ce nicicând n-au existat.
Tot ce sunt sau fost-am
Rămâne și dispare.
E gol și liniște. Nimic.
Teamă, de ce mă părăsești?
Din hora oamenilor vieții,
Toți mă părăsesc,
Se șterg și lumina le-amuțește …
Numai unul din mulțime
Mă privește speriat
Căutându-mă adânc,
În ce eram odată
El m-a iubit cândva.
Se lasă întunericul.
*
În adâncimile nimicului
Am stat vreme-ndelungă
Viața-mi se uscase
De lacrimi și de spaimă.
*
Atunci te-am văzut,
Chipul tău ceresc
Se oglindea-n adâncuri.
Splendoare pură,
Radioasă perfecțiune-mi strălucea.
Și mi s-a făcut rușine,
Mie, caricatura ta.
Căci schimonosit mă târam
În bezna formei mele.
Și mi-ai pronunțat numele,
Stea de argint.
Din inima ta radie o altă formă,
Ce încet și mișcător
Se refăcu chipul
Celui ce mă iubise cândva.
“Noi ne-am iubit” mi-a zis.
Și mă luă de mână
Și mă trase-n sus
Într-a vieții horă,
-ntre oameni ce vorbesc,
Și zgomotul și zarva
Miilor de glasuri și lumini
Mă năpădiră-ndată
În simțuri și în cuget.
Și poate că de-atunci
Nu am mai fost singur
Dar rana mea adâncă,
Rană de-ntuneric,
Îmi sângerează încă
Din coasta ce suspină.