Povestea bătrânilor castani de la șosea
E o poveste tristă, șoptită în amurg
De pașii ce-i purtam prin galbenul covor
De pe trotuar; sunt frunze și castane –
Și totu-i mort, și totul e atât de viu
Că sufletul mi-e plin de lacrimi
Pe care trebuie să le înghit în mine:
N-am ochi, și trebuie să plâng…

Ecoul pașilor îngemănați cu șoaptele foșnite
S-a stins de mult pe bulevard; e noapte iar,
Și vântul doar, izbindu-se de trunchiuri
Încearcă să ne șteargă urme, amintiri,
Ducându-le departe. Miros suav, de flori de
Primăvara, mai stăruie pe alei.
Și disperarea iarăși mă cuprinde:
N-am nas și trebuie să-adulmec…

De câte nopți, de câte veri n-am mai simțit atâta
Durere, chin, blestem și-ndemn
Spre fapte negândite?
De câtă vreme în zadar, să te înviu în minte
Mă chinui zilnic pe alei, cu umbletu-mi cuminte?
De unde-atâta forță, mă întreb, să pot să țin în mine
Un nume, un strigăt de-ajutor
Și nimeni să n-audă?
N-am gură, și trebuie să strig…

E noapte. E târziu. Trotuarele pustii
privesc indiferente
un zbucium, chin, cu pași mărunți
punctate rar, ca un ecou, de lacrimi ce-s fierbinți…
Un gol ca toamna ce-n copaci
Frunzișul îl alunga
Îl simt în mine și nu știu:
N-am suflet… și trebuie să fiu!