agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-28 | | Înscris în bibliotecă de error OARE DE CE MIGDALUL infloreste atat de devreme? ... Pe acoperisurile de chirpici, neinclinate, ale caselor urate cladite din lut inca se mai vede zapada, pe acoperisurile din chirpici ale satului inca se mai vede zapada apoasa firava asiatica, pe acoperisurile scunde se mai vede zapada saraca si migdalul infloreste. Isi desface florile reci fumurii roze. Micul Musfiki atinge cu buzele florile acestea timpurii grabite curajoase si i se pare ca ele ar trebui sa fie calde, vii, gingase, caci infloresc in satul posomorat jilav peste care inca stapaneste februarie. Insa florile sunt reci si tepene si parca ricoseaza la atingerea buzelor fragede si increzatoare ale baiatului. Atunci musfiki rupe florile cu buzele, cu dintii, le desprinde de pe ramurile reci, negre, jilave si le mesteca, dar mai intai ele n-au nici un gust, apoi ii amarasc limba. Sunt flori amare, acre, timpurii. Musfiki le scuipa. E trist. Oare de ce migdalul infloreste atat de devreme? De ce florile sunt reci? De ce sun amare?... Tatal lui Musfiki, batranul pastor Bobo Said, ii spune fiului sau: Migdalul infloreste cel mai devreme si da roade cel mai tarziu. Dudul infloreste cel mai tarziu si da roade inaintea altor pomi. Baiatul meu, Musfiki al meu, fii ca dudul, ca manosul dud de Balkh. Insa MUsfiki nu vrea. Ii place mai mult migdalul, ii place si ca acesta infloreste singuratic in satul asuprit de februarie, in satul posomarat, firav, jilav. Chiar daca florile lui sunt amare. In schimb sunt cele dintai. Dar si de dud ii e mila. Ii e mila de crengile lui rupte, din frunzele caruia se infrupta viermii de matase. Chair langa casa lui Musfiki creste un dud regal. Acum insa e cufundat inca in hibernare. Tulpina ii e amortita si toropita de somn. Musfiki se catara in copac si-i mangaie crengile ciuntite. Parca ar fi o fiinta vie. Parca ar fi cainele acela al nimanui, batut cu pietre de baietii din sat. Parca ar fi acel caine-lup cu coada retezata. Copacul seamana cu o haita sprintena de caini-lupi cu cozile retezate. Cu o haita de caini-lupi incremenita in cerul umed, potrivnic de deasupra satului... Ah, ata ata, de ce sunt pe lume caini cu cozile ciuntite si copaci cu crengile retezate?... La ce bun eu stau acum sub dudul acesta inca adormit si imi trec palma peste obraz si simt deoadata ca deasupra buzei mele pline de copil imi mijesc, se clatina in vantul rece cateva fire sfioase de puf? Ele-s semnul mustatilor viitoare. Parca ar fi niste cornite mici, oarbe, rasarite ca niste movilite pe fruntea vitelusului nostru de un an. Ah, ata, de ce mustatile imi cresc atat de devreme? Inaintea celorlalti baieti de seama mea, impreuna cu care pazesc vitele? De-acum toti vor rade de mine. Ah, ata, ai dreptate: mai bine-i sa fii dud decat un migdal amar, timpuriu, inflorind singuratic in mijlocul satului jilav, asuprit de februarie... Baiatul fuge prin sat spre campiile negre, moi, kausii inalti i se afunda in pamantul ud si clisos; cade, se ridica, dar fuge, fuge. Pamantul e bun. Lui Musfiki ii place cum pamantul ii fuge ii aluneca de sub picioare. Pamantul acesta ingaduitor si bland seamana cu buzele blajine si umede ale singurei lor vaci, Uliasa, Cand acesta isi linge vitelul abia fatat... Ata, ata, pasti o cireada mare, dar ai o singura vaca. De ce, ata?... Baiatul alearga prin campurile pustii ale lui februarie. Singur. Din fuga isi atinge febril fata cu palma si degetele lui amortite de frig simt puful mladios care-l gadila deasupra buzei pline de sus. Ii cresc mustatile. Tac campiile nesfarsite, moi de udeala. Pe deasupra campiilor vantul isi poarta palele jilava, imense, flusturatice. Si doar pe alocuri, ca niste nori, se vadesc rooze, aburinde, vii, de migdali infloriti, nevinovati, lipsiti de aparare. Musfiki fuge sub un migdal si se opreste, neluandu-si degetele de pe puful rasarit deasupra buzei. Ii cresc mustatile. Infloresc, reci, primii copaci... Baiatul isi ia de pe cap tiubeteika ferganeza de sub care, ca un serpisor pe capul tuns chilug, apare o codita impletita dintr-un smoc de par: Misfiki e singurul fiu al pastorului Bobo Said. Capatat dupa rugi multe inaltate lui Allah de sub zidurile mancate de vanturi si napadite de nestatornicele nisipuri Kazalkumiene ale indepartatului mazar Ali Ata. Cand l-a nascut, oya Kumri-hanum, mama lui Musfiki, si-a muscat tacutele, subtirele ei buze: femeii aflate in chinurile facerii sariatul nu-i ingaduie sa tipe. Pruncul trebuie sa vada lumina soarelui in sfanta liniste. Pentru ca Ingerul cel bun sa pluteasca, sa falfaie deasupra capului pruncului, fara sa-l sperie gemetele si tipetele mamei. Asa s-a facut ca Kumri-hanum a murit in chinurile facerii, cu buzele muscate si tacute. Daca i s-ar fi ingaduit sa tipe, oare n-ar fi scapat cu viata?... Musfiki nu si-a cunoscut mama. De la ea nu i-a ramas decat numele. Numele ca o piele de sarpe, goala, gaunoasa, sunatoare. Insa acum, sub migdalul ud care se clatina, gandindu-se la maica-sa, lui Musfiki i s-a parut ca o stie, ca ea, vie, il imbratiseaza tremurand si el se lipeste cu obrajii, de cositele ei lungi, dese, amirosind greu a lapte acru-ciurgot, in care femeile din Ceptura, satul lui natal, isi inmoaie parul inainte de a-l spala si care le face cositele neguroase si stralucitoare. Ah, sclipirea parfumatelor cosite de femei si codane, a cositelor spalate in apa iraniana de mosc, de izma, a cositelor care le ajung pana la calcaie!... Musfiki statea in camp sub migdalul inflorit si degetele lui agere trageau de puful rasarit deasupra buzei. Il durea. Ii aparusera chiar si lacrimi in ochi. Baiatul pricepea ca n-are rost sa faca asa ceva. Asa cum n-are rost sa tunda duzii: oricum vor trai si vor rodi atata timp cat trunchiul le e viu. De-acum baietii il vor porecli sarbaz-strajer al emirului. Sarbazii poarta mustati lungi, dese, inspimantatoare, pleostite... Musfiki palngea de ciuda. Ah, tata, de ce migdalul infloreste atat de devreme? De ce florile lui sunt amare? Ca lacrimile mele... De ce, tata?... NOTE: bobo - bunic, strabunic; stramos. ata - tata. causi - un fel de ghete primitive. tiubeteika - un fel de tichie patrata sau rotunda purtata in Orient. ferganez - de le denumirea orasului si tinutului Fergana, din Uzbekistan. mazar - loc considerat sfant de musulmani, de obicei un monument funerar sau un cimitir. oya - formula de adresare fata de femeile mai in varsta; mama. sariat - complex de norme juridice derivate din Coran; dreptul musulman. saraz - ad. lit. "care capul si-l risca" - pedestras in oastea hanatului de Buhara. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate