Ultimii fulgi,
născuți de o lună tăcută,
își croiesc drum solitar
în visele crinilor regali...
Un clopot ostenit
se sfarmă-n ghiocei
pe o câmpie nemărginită
din sufletul meu...
Dintr-o amintire
alunecă într-un hohot sălbatic
o ploaie de verde-nmugurit
ca un poem , muiat în farmec dureros,
sculptând cu un fior prelung
o frumusețe...
În lumina iminii
te simt.
Tu ești copilărie
sau ...primăvara să fie?
Nu! E trupul meu
cuprinzând între granițe
fructul viu ca un soare,
sămânță
hrănită cu mine însămi,
legănată pe inimă...
Îi voi spune-n șoapte poeme,
îi voi face veșmânt din sentimente
ca singur să soarbă,
în viitor ,
ambrozia din sfere...

În mine
crește copilul poemului
și un clopot de argint
trezește crinii regali din vis...