Nopțile de toamnă caldă, când o conduceam până în fața fântânii
Unde locuia, doamna lacului Comoti
Și dorințele ei înăbușite, pentru că, nu-i așa, nu-i frumos
O doamnă nu mânâncă niciodată pe stradă
O doamnă nu-și dorește ceea ce nu poate avea
O doamnă nu se uită cu ochi lungi după o prăjitură
O doamnă nu râde niciodată, e foarte dizgrațios
Și dorințele mele înăbușite, să-mi înfig dinții în carnea umerilor ei
Să-mi plimb figura tristă pe gropița de la ceafă
Să mă scufund în ea și să nu mai ies niciodată
Să mă transform în albastru, să fiu ablastrul ei
Toate acestea îi sunt fire albe din păr.