Aș vrea să mă pot lipi la loc
Și asta pentru că nimeni nu are ce face
Cu o grămadă prăfuită de cioburi.
A trecut ceva vreme de atunci,
Dar mi-amintesc parcă
Prin ceața unei vedenii apăsătoare,
Că am fost odată
Un bloc alb de marmură,
Întreg și neted.
Însă de la atâta apă sărată,
Ce s-a scurs pe mine și din mine,
M-am erodat si printre crăpături
Vântul a depozitat
Toată negreala
De care nu avea nevoie
În drumul său către cer.
Și apoi o singură lovitură,
Nici măcar atât de puternică,
M-a spulberat,
M-a aruncat de pe soclul
Pe care stăteam.
Și am zburat fărâme
Spre toate cele patru
Puncte de reper
Ale lumii.
Nu s-a găsit nimeni prin apropiere
Să mă măture și să mă azvârle,
Sau să mă culeagă și să mă lipească.
Așa că, nevrând totuși
Să mă piseze trecătorii sub bocanci,
M-am adunat cu trudă eu singură,
(Ce-i drept mai lipseau unele așchii,
Amestecate probabil în negrul țărânei),
Și m-am târât încet la adăpostul
Umbrei soclului.
Și aștept să-mi vină de undeva
Un tub (sau două la nevoie)
De lipici.
Pentru că deși e un chioșc chiar aici
Alături de mine,
Cioburile nu cumpără lipici.